Mi-e greu să scriu asta după o viaţă în care te-am purtat
cu mine în fiecare clipă. Chiar dacă nu m-ai auzit şi nu mi-ai răspuns în
momentele cele mai grele, ori nu te-am auzit eu, am continuat să cred în tine orbeşte
pentru că aveam nevoie să cred. Propriile lacrimi din momentele în care îţi
vorbeam, chiar şi cele de fericire, sunt dovada cât te-am iubit. Condiţionat,
ca orice om. Totuşi, te-am iubit fără să te aud, fără te văd şi fără să îmi dai
măcar un semn că exişti. Te-am iubit orbeşte pentru că tu erai în inima mea şi
pentru că inima mea tânjea necontenit după tine. Tu erai partea pură din
sufletul meu.
Erai speranţa.
Dacă în momente de răscruce te-am certat, nu s-a
întâmplat să treacă mai mult decât câteva minute până să-mi pară rău. Credeam
că dacă eşti Dumnezeu înseamnă că ar trebui să mă faci bine, că eşti responsabil
pentru suferinţa mea.
Până într-o zi. Când am avut revelaţia. Am văzut ce n-am vrut să văd niciodată şi o dată ce am
conştientizat, un lucru atât de simplu, atât de logic, nu mă mai pot preface că
n-am văzut adevărul. Furia din sufletul meu s-a acumulat treptat până când m-a
adus în pragul disperării şi al respingerii tale. Adică, a vieţii. Şi a tot ce
există.
Dumnezeul meu n-ar fi permis ca tata să moară şi să nu-l
mai văd dacă nu o viaţă, atunci o eternitate. Una dintre cele două variante. Dumnezeul
meu n-ar fi permis să existe moartea niciunei fiinţe. Să permiţi existenţa unei
fiinţe şi să o condamni la moarte biologică, să-i condamni pe cei dragi ei la marea
suferinţă a pierderii ei, să-i creezi astfel încât timpul să-i ajute să se obişnuiască
cu golul, doar pentru ca apoi să aibă o altă luptă crâncenă de dus... să
permiţi să existe boala, chinul şi durerea nemărginită, să permiţi o viaţă atât
de nedreaptă şi pe copii să-i vezi murind, să-i laşi să se stingă când ei te
strigă, o, Doamne, nu poţi exista!
Să creezi o minune cum e omul, atât de delicat şi complex,
să-i oferi conştiinţă ca să înţeleagă suferinţa adevărată, ca să înţeleagă
pierderea şi inevitabilul propriului sfârşit, să-l laşi cu atâtea incertitudini
ale existenţei tale sau ale vieţii de apoi, să-l laşi doar cu speranţa că viaţa
e mai mult decât tot ce se vede, o, Doamne, de ce te răneşti atât? De ce ai
nevoie de suferinţă? Sau tu nu simţi, de fapt?
Viaţa e ca o cuşcă cu lei. Şi dacă tu, Dumnezeu, ai creat
totul, ai creat şi cuşca cu lei. Ai creat viaţa.
Leii nu te sfâşie imediat, ci lent, depinde de câte zile
ai numărate în cuşcă. Uneori se odihnesc şi nu-i vezi, uiţi de sfâşiere. Cuşca
asta cu lei e împodobită frumos şi plină de ispite. Tot felul de minuni, de
plăceri otrăvitoare de care devii dependent uşor şi de frumuseţi de care te
poţi bucura în linişte când leii nu îţi dau târcoale. Şi tot ce crezi că-ţi
cere Dumnezeu, dacă crezi în el, e să te bucuri de peisaj. De frumuseţile
vieţii. Să evoluezi după ce eşti scuturat puţin de lei, să nu devii rău ca
prădătorii tăi, să vezi dincolo de cuşcă.
Să găseşti un sens în cuşcă şi să crezi în el, în
Creatorul ei. Chiar dacă nu-l înţelegi pentru că eşti construit astfel încât să
fii limitat, chiar dacă pare total indiferent faţă de tine sau de alţi
nefericiţi. Nu contează că eşti înconjurat de lei care te vor chinui până când îţi
vei da ultima suflare. Nu contează că leii atacă pe oricine, indiferent cât de
curat sufleteşte e sau de când e în cuşcă. Nu, cuşca e un dar, e o minune, asta
ne-am spus, noi, oamenii, trebuie să învăţăm să ne bucurăm de ea, asta trebuie
să credem, ca să putem să rezistăm. Da! Asta trebuie să credem pentru că altfel
cuşca ar fi de nesuportat. Uită de lei! Ascultă ciripitul păsărilor, ploaia sau
marea, ascultă-ţi inima, ascultă muzica vieţii... ignoră sunetul sfâşierii. Fără
sfâşiere muzica n-ar mai pătrunde în suflet. Binele şi răul ce-ar fi unul fără
altul? Fără urât ce-ar mai fi frumuseţea? De ce, Doamne, ai creat astfel universul
omului?
Te poţi folosi de noile răni pentru a fi mai bun, mai
puternic, pentru a vedea mai clar frumuseţea din mocirlă. Durerea are un sens.
Sfârşitul are un sens. Convenabil să gândim astfel...
Nu degeaba depresia e boala omului care vede realitatea, pură, fără filtre, fără mecanisme de apărare.
Nu contează că
trupul tău va fi ţărână, iar sufletul tău... nu se ştie. Contează să te bucuri
de drumul spre propriul sfârşit, sperând că nu-ţi vei pierde şi sufletul.
Nu, Doamne, nu poţi crea aşa ceva! Şi să ne laşi
speranţa, să fie singura cu care ne putem înveli când ne e frig. Nu sunt
negativistă, sunt doar furioasă că am pierdut o parte esenţială din mine. Deşi
o minciună, era un refugiu în cuşca cu lei. Am crezut ce am vrut eu să cred
doar pentru că e mult mai simplu să trăieşti astfel.
Oamenii cred în tine când se simt bine sau în momentele când,
îndureraţi, au nevoie de tine. Oamenii te pierd când îşi dau seama că nu există
sens în marile suferinţe şi nedreptăţi, că sunt prea greu de dus. Când,
strigându-te de prea mult timp, fără să primească vreodată un răspuns, mult
prea răniţi, nu te mai simt, nu te mai regăsesc în inima lor. Îşi dau seama că
sunt absurzi. Că vorbesc singuri. Că ai devenit doar un ecou al strigătelor
lor tot mai stinse.
Dacă exişti, eşti
doar o forţă din care s-a născut totul. Sau, mai bine zis, totul s-a născut din
tine. Tu eşti totul. O forţă aparent rece, implacabilă şi indiferentă, pe care
noi, oamenii, am personificat-o, ne-am rugat la ea, am strigat-o şi am plâns-o
când doar tăcerea a fost răspunsul ei.
Dacă exişti, nu mă poţi auzi. Tu nu ai suflet sau milă.
Tu eşti sufletul. Tu eşti mişcarea degetelor care tastează acum. Tu eşti
gândurile mele. Tu eşti furia mea şi boala din mine. Tu eşti pierderea. Tot tu eşti
speranţa. Tu eşti cântecul şi strigătul unui om în suferinţă. Tu eşti moartea
care se naşte o dată cu naşterea unei fiinţe. Tu eşti viaţa care se naşte din moarte, tu eşti moartea care se naşte o dată cu viaţa. Tu eşti în ochii unui copil. Şi
în iubirea din inima mea.
Tu eşti iubirea.
Eşti în tot ce
poate fi mai rău. Eşti în tot ce poate fi mai bun.
Prin puterea ta nemărginită, oamenii devin sfinţi.
Prin tine omul îşi depăşeşte limitele umane, tot prin tine omul poate să devină
ca un vierme. Tu eşti nimicul, absenţa şi neantul. Tu eşti furtuna, soarele şi
cuşca cu lei. Tu eşti lumina din ochii oamenilor când văd stelele şi noapte se face în jurul lor. Tu eşti speranţa. Dar tot tu eşti şi Noaptea.
Dumnezeul pe care-l ştiam eu era doar Binele, deşi
permitea răului să existe. Dumnezeul pe care îl ştiu astăzi e tot ce există.
Tot urâtul şi frumosul din lume, toată fericirea şi deznădejdea.
O forţă şi atât. De care mă pot ajuta pentru a suporta
realitatea sau prin care mă pot prăbuşi. Depinde de cum accesez această forţă
din care sunt plămădită, din care binele se naşte din bine, din care răul înmulţeşte răul... din care întâmplarea, dreaptă sau nu, va pecetlui mereu destinul unui om. Un lucru e cert: cu Dumnezeu sau fără el, orice fiinţă
e condamnată la suferinţă şi la propriul sfârşit, oricât ar striga şi oricât de curată sufleteşte ar fi. Şi nici
măcar una nu-şi aminteşte să fi ales să intre într-o luptă în care nu poate fi
decât învinsă.
Doamne, orice ai fi tu, a trebuit să te pierd ca să te
regăsesc. A trebuit să fiu rănită. Azi te înţeleg pentru că mă înţeleg pe mine.
Şi nu-ţi mai cer.
Pentru că ai fost aici, când am scris despre tine, în rândurile mele. Eşti aici. Acum. Şi pentru totdeauna...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu