Lorelei

  


...dar chipul lui îmi apăru de data asta stăruitor, obsedant. am închis ochii si-am lăsat ca mirosul de iarbă udă si frunze uscate să-mi învăluie sufletul. am înţeles că, fără să-mi dau seama, îl uitasem.
aveam în mine atâta dragoste de viaţă si soare, şi voiam sa-i dau şi lui. m-am ridicat imaginar şi-am căutat să-l ajung, dar nu l-am găsit.


în seara asta îmi era frig.  tot timpul frig. în străfulgerarea unei clipe văd o siluetă îndreptându-se. trecu pe lânga mine cu aceeaşi adâncime în privire, cu aceeaşi nelinişte, care mă făcea altădată să-l compar cu mirosul toamnei. trecu cu aceeaşi tristeţe în priviri, în mişcări, cu aceeaşi înfăţişare modestă. 
am regăsit privirea de odinioară, care venea de undeva din adânc şi pornea departe, trecând prin mine. avea acea melancolie în jurul zâmbetului când m-a salutat. i-am răspuns cât se poate de liniştită, şi căutam să zâmbesc.
prin fumul de ţigară ce se ridica molcom, îi vedeam ochii parcă cenuşii, precum culoarea cerului când se luminează de zi. era totuşi departe de mine.. şi-aveam un chef nebun să râd, dar n-am râs.  am schiţat un surâs vag. 


îl văd cu ea de mână si mă uit absentă prin ei. altădată l-aş fi căutat pe el în această fată, în zâmbetul ei sincer- în fericirea  de-a fi iubită de el- şi-aş fi suferit. sau poate l-aş fi căutat în grimasele feţii, în oftat, în gesturile mele.
acum, îmi dă o satisfacţie cumplită. simt o voluptate smintită, cum e omul sănătos care zăreşte bolnavi în curtea unui spital.


aerul rece m-a dezmeticit.


dacă m-ar fi întrebat cineva c-o lună înainte ce e fericirea, as fi răspuns c-un aer grav, ducând paharul la gură, că este atunci când îmi apare el în cale, când îl aştept uitată pe vreo scară de bloc, când am pe cine aştepta cu drag. înţeleg acum că dragostea mea pentru el a fost făcută din dor, din aşteptare, din remuşcări.
retrăiesc imaginar zilele când îi telefonam doar ca să-i aud vocea, iar apoi închideam speriată. cănd îl întâlneam întâmplător, poate fiindcă deşi mă temeam să-l mai văd, o doream atât de mult, că paşii mă duceau pe unde bănuiam c-ar putea fi.


... mă privii cu ochi grei, blânzi, cu gura amară, tristă. cu colţurile căzute, încercând să-mi zâmbească. atât rămăsese din figura aceea atât de iubită..
28 septembrie 2011





3:00 a.m
n-am putut să-nchid un ochi. mă ridic din pat buimacă. mâinile îmi atârnă greu pe lângă trupu-mi inert. vreau să-nţeleg ce s-a întâmplat, cum de-am ajuns aici. nu sunt tristă, doar îmi vine sa ţip.
duc paharul la gura şi prin lumina difuză îmi văd chipul  răvăşit prin oglinda aburită. zâmbesc stupid la fata din faţa mea.  are o expresie tâmpită, palidă, trasă. privirea i-e risipită. încerc să-mi regăsesc expresia obişnuită, dar nu reuşesc.
mi-e cald si vântul bate atât de tare în geam. de-afară se aud frânturi dintr-o muzicuţă tristă, şi câinii latră din zor. cineva încearcă mereu aceeaşi bucată la pian.


nu mi-e frică de nimic în noaptea asta. cântece pline de tristeţe, mereu altele, se aud, în timp ce paharele se umplu si se golesc fără să ştiu cum. 






simt nevoia să plec. oriunde.


daca m-ar întreba cineva ce este fericirea, acum, i-aş răspunde că este atunci când  sunt euforică, prinsă într-un vârtej; într-o beţie şi-o senzualitate difuză, fără sfârşit. ca in clipa aceasta.


ce caut acum ?
aş vrea să fie frig şi el s-alerge după mine şi să-mi arate ce e fericirea. ce e acasă.



mă întrebam o dată cum va fi ziua când  nu mă voi mai simţi legată de el. şi iat-o !
sufletul mi-a fost prea surd ca să sesizeze mocirla în care mă afundam. mă văd într-un tren pornind, şi el a rămas pe peron. dar e ca şi cum distanţa deja s-a realizat, chiar în clipa aceea, iremediabil, când a pornit trenul.


nu mă mai gândesc decât la plecare. azi sunt ca un bolnav care are de ales să se resemneze cu boala, sau s-o înfrunte, riscând moartea. cred că aleg viaţa. trebuie să mai încerc, să mai caut, poate mai există un drum.
29 septembrie