s-a terminat.
fata aia n-o să-ţi mai locuiască niciodată sufletul. n-o să mai fie niciodată acolo pentu tine. nu vei mai fi în cântecele ei triste şi-n ecoul vocii ei,
n-o să te mai aibă nici în vise, nici în amintiri, nici măcar în gesturi. n-o să te mai cheme în gol, în toamne posomorâte şi-n miros de whisky.
n-o să mai fii în cuvintele ei, în lacrimile şi zâmbetele ei. în poveştile ei la un pahar de vin, în nopţile ei nedormite şi-n rătăcirile ei.
n-o să mai ai loc în scrierile ei, în nostalgiile şi-n sigurătăţile ei. în premoniţiile ei.
...în faptele ei nobile.. nu te vei mai regăsi niciodată. nu va mai fi nici urmă de tine.
vei dispărea, într-un abis cumplit, din aşteptările şi anii ei.
... va continua să-şi bea cafeaua amară în fiecare dimineaţă, dar fără acelaşi oftat şi surâs stins. va continua să meargă pe aceleaşi străzi ale Bucureştiului îmbâcsite, plouate, pustii, printre trecători grăbiţi şi zgomotoşi, în baruri şi-n nopţi tăcute, dar pe expresia chipului ei nu vei mai fi tu.
ploaia din geam n-o va mai trezi cu mirosul tău.
în ochii ei goi nu se va mai citi privirea ta. nici măcar în bătăile inimii ei, şi-n răsuflarea ei grea.
....................................................
aminteşte-ţi de ea ca de copila care te-a iubit mai mult decât orice pe lume, mai mult decât ţi-ai închipuit tu vreodată, mai mult decât te va iubi soţia ta, amanta ta şi toate la un loc.
e târziu. ai plecat. pe veci rămâi plecat.
auzi şi tu vântul ce bate în geam ? te uiţi o dată cu mine la cer ? poate privirile noastre vor privi într-o zi la acelaşi cer de-un gri dezolant. să te gândeşti atunci la mine.
-----------------------------
... cerul brăzdat de stele căzătoare, ochii noştrii goi..văile, munţii, pajiştile verzi pe care alergam ca într-un vis, zâmbetele noastre de copii neştiutori, neputincioşi în faţa destinului.
trenul pe care era să-l pierdem. oamenii pe care i-am cunoscut împreună, dimineţile reci. glumele noastre proaste la un pahar de vin. privirile noastre tăcute, sugestive, pierdute. cearşafuri albe, munţi. ecoul vocii tale strigându-mă pe nume. perdeaua florală purtată de vânt. amintirile noastre, aşteptările mele.pervazul pe care am stat şi te-am privit, fumul de ţigară şi visele noastre. iubirea ce ţi-am purtat-o. căsuţa şi râul din visele mele. toate.. toate rămân în urmă.
---------------------
"....totul ne desparte pe tine şi pe mine: distanţa, oamenii, viaţa şi poate şi destinul.
nu mă tem nici de zâmbetul tău, deci nu mă tem de nimic.
sunt ceea ce-i dincolo de fereastra odăii tale: depărtarea.
sunt cea mai mică fată a lumii între rândunelele ei fiindcă mă înfăşor în întregul ei necunoscut."
Îţi scriu Ţie, căci nu mai ştiu cui să-i scriu. cuvintele mele vor rămâne aici, indiferent de câtă vreme va trece, dar ştiu că pentru Tine nu există timp, nici depărtare, căci peste 100 de ani pentru Tine reprezintă, poate, tot această clipă eternă pe care ţi-o aştern acum, plângând...
cred că Tu eşti singurul care poate înţelege, singurul care simte ce e în sufletul meu. singurul care plânge odată cu mine.
au trecut ani... pentru Tine poate-i doar o clipă, dar pentru un biet om e enorm de mult. aceşti ani mi-au ofilit definitv sufletul, m-au dărâmat cumplit, şi m-au stins încet-încet. uneori simt că nu mai am la propriu aer, şi că pământul se învârte cu mine. păstrez cadoul de la el lângă icoană, adică lângă Tine... căci iubirea pentru mine e sfântă, căci ea şi Tu sunteţi singurele lucruri care îmi mai dau putere. ştiu că există probleme mult mai mari ca ale mele în lume şi pentru asta mă simt o egoistă, o nenorocită. Iţi multumesc pentru tot ce am, îţi multumesc....dar adevărul e că... sunt goală, am inima amară...
numai Tu ştii prin câte am trecut în zilele astea negre, că fiecare dimineaţă a fost la fel, aşteptându-l, mereu, iraţional, să bată la uşă. numai tu ştii cum a fost Crăciunul, revelionul, ziua de naştere, plângând printre alcool şi ţigări multe, şi oameni străini.
numai Tu ştii prin câte nedreptăţi a trebuit să trec, câte palme a trebuit să îndur, câte nopţi le-am petrecut alături de el, deşi nu fizic, dar atât de prezent. strigându-l, căzută pe asfaltul rece, rugându-mă la stele, la nevăzut, la orice...
m-am degradat uşor în vicii, în nopţi nedormite, în spaime, laşităţi, o iubire ratată.
mă opresc din scris, nu găsesc cuvintele, ele există, dar nu le pot exprima. de ce?
căci acum îmi dau seama, Tu nu ai nevoie de cuvinte seci, insipide. sufletul meu, lacrimile şi bătăile inimii mele Îţi vorbesc. Tu ştii dinainte să ştiu eu ce simt.
...Il iubesc atât de mult... nu regret că l-am păstrat aici cu mine. o dovadă mai mare de iubire nu puteam să-i ofer. cândva, mi-a spus că pentru el ar însemna mult ca o femeie să nu-l uite, în ciuda tuturor lucrurilor, circumstanţelor şi a timpului, iar eu.. i-am promis, şi m-am ţinut de cuvânt.
poate a uitat. oamenii uită. dar Tu nu ai uitat. Tu eşti cel mai bun martor.
