Après moi, le dèluge

niciodată m-am ştiut despre ce să scriu.. dar prima regulă a scrisului este să nu spui tot ce ştii.

m-am săturat. m-am săturat să n-am niciodată ce-mi doresc. cu adevărat. nu-mi amintesc să fii avut vreodată noroc. 

mereu am făcut ce-am simţit pe moment, mereu m-am aruncat şi-am trăit clipa; nepăsându-mi de consecinţe, trăind cu impresia că mâine poate fi prea târziu pentru a mai face ceva.. pentru că doar atunci când iubeşti, nu-ţi e teamă că poţi pierde ceva.
...dar cine e capabil să-şi ţină inima în frâu, e capabil să cucerească lumea.

mă doare capul îngrozitor, şi totul se învârte cu mine. n-am niciun echilibru, niciun punct de sprijin; mai am un pic şi cad.. e ca un vis, un vis din care nu pot să mă trezesc.
depresia e incapacitatea de a mai vedea viitorul, deci sunt în depresie de câţiva ani buni.
sunt obosită, mai obosită ca niciodată. nu-mi mai creează nimic plăcere, căci focul ăla lăuntric s-a stins. nu mai văd nimic bun, curat, nimic care să mă agaţe de viaţă.
în rarele momente, când mă mişcă ceva, vreun copil inocent, o faptă bună, ploaia de pe străzile Parisului, o stea care se stinge, marea, doar atunci simt că trăiesc, că viaţa mai are totuşi un sens, o văpaie, speranţă.
de multă vreme, mă simt nedreptăţită şi nefericită, ca un copil căruia i se face o nedreptate, ca farfuria luată de la gura unui sărac, ca amăgirea unui om al străzii pe lângă care oamenii trec nepăsători.

uneori mi-e dor de viaţă, de lume, de zgomot, de însufleţire, dar mi se par atât de departe, atât de străine, încât îmi trece repede. sunt obişnuită să fiu un simplu spectator, să trec pe lângă viaţă, pe lângă poveşti, mereu în umbră.
 mediocritatea şi întunericul, în care mă aflu, sunt părţi integrale din mine acum. m-am transformat în cenuşă, în propria melodramă. nici n-aş ştii să trăiesc altfel. fericirea nu e făcută pentru mine. niciodată n-a fost.

sunt atât de diferită, atât de ciudată, încât de puţine ori în viaţă am putut să mă leg cu adevărat de cineva. puţini oameni au fost aceia pentru care am simţit acea legătură inexplicabilă, acel ceva magic pentru sufletul meu. dar a durat doar o clipă, căci norocul nu m-a găsit niciodată. căci lucrurile frumoase sunt efemere.
nu sunt făcută pentru o viaţă normală, constantă şi monotonă. am nevoie de aer, am nevoie de pasiune, de magie, de mister, de lucruri ce nu se pot scrie, nu se pot cuvânta; de lucruri si paşi nebuneşti, de imprevizibil, de riscuri, de pierdere de sine.  pentru că doar apele ar putea stinge ceea ce a scris focul. doar adevărata iubire este un act de total abandon.

am să închid telefonul căci nu mă caută nimeni, sau de cine mă caută, prea puţin îmi pasă. am să-mi şterg sinceritatea şi zâmbetul tâmp de pe buze. n-o să-mi mai las inima să bată pentru oameni care nu dau nici o ţigară pe mine. 
n-am să-mi mai las sufletul să ruginească, n-am să mă mai deschid faţă de nimeni, căci oricum nu le pasă, sau dacă le pasă, prea puţini înţeleg. n-o să mă mai arunc pentru nimeni, n-am să mai cad jos şi nici n-o să mă mai uit înapoi. o să-mi ţin curajul şi impulsurile pentru mine, aşa, pentru amorul propriu. niciun sacrificiu. nicio lacrimă. nici milă, nici ranchiună. nici iubire, nici ură. convalescenţă totală. am să trăiesc doar pentru mine. fără drame. fără regrete. fără trecut. n-am să mai păstrez pe nimeni cu mine. nu. nu mai e loc.

fata aia cu ochi trişti şi râs ştrengăresc; fraieră, naivă, sinceră, impulsivă, dramatică, infantilă,  slabă, credulă, care nu uita nicioadă pe nimeni, care iubea dincolo de raţiune, care se arunca cu ochii închişi, aţi ucis-o. voi aţi ucis-o.

am să mă retrag în camera mea mică şi cu geamuri mari. cu miros de cărţi vechi şi fum de ţigară; la un birou din stejar, scorojit de timp, printre foi şi vise şi miros de cerneală uscată. printre Stendhal şi Hemingway, cafea şi ploaie de toamnă..
azi vreau să uit de toţi. azi sunt prea obosită de lume.

dis moi, t'es cap?

e-o seară rece de octombrie. frunzele veştejite sunt purtate de vânt şi răspândite peste şoseaua pustie. oamenii dorm, unii stau pe străzi şi beau, alţii se iubesc sau sunt pierduţi în visele şi nostalgiile lor.
e vineri seara. paharul de vin acum e gol, la fel ca mine. a început să plouă.
nu pot găsi cuvinte pentru a-mi exprima starea, pentru a exprima cum am ajuns acum. ce procese nebănuite ale minţii mele m-au adus aici? au fost oare hazardul, ghinioanele, neşansa?
sau am fost doar eu? cu sufletul sunând mereu a gol, mereu incertă, mereu nemulţumită?

totul e confuz şi anost. nu mă afund în nostalgie, ci în durere, nepăsare, plictis şi singurătate. nimiciţie. nebunie. absurd.
trag ultimul fum din ţigară şi mă privesc în oglinda murdară. sunt străină de mine, uneori încerc senzaţia c-am fugit din mine. râsul meu e sadic, forţat, sardonic. nu mă recunosc, mi-e frică de mine.
sunt încărcată cu ură, cu neputinţe, cu doruri şi multă scârbă. detest tot ce văd în jur, nu mai pot iubi nimic. nici măcar pe mine. 
sunt obosită şi nu pot ţine pasul cu mersul lumii. mi-e greu să fac un pas, ceva în mine e extenuat, dizolvat, sfărâmat şi nu mai are puterea să vrea, avântul să continue.
mă uit în oglindă şi-mi privesc reflexia în ochii mei incandescenţi şi tulburi. sunt beată, confuză şi risipită. 

nu-mi mai pasă de nimic în noaptea asta. fumul se ridică molcom şi-mi intră-n ochi şi mă ustură, câtiva câini se aud din depărtare, câteva stele şi eu, doar eu cu mine; încă o noapte prea lungă. încă o noapte la fel, în care zac inertă, scriind, indiferentă, rece, searbădă, fără nimic de spus, muritoare, insipidă.

tu, tu n-ai să înţelegi niciodată. suntem prea diferiţi. trăim în lumi paralele. m-am degradat, am decăzut, m-am risipit, m-am umilit, mi-am călcat pe orgoliu, pe mine, pe viaţă, pe demnitate, pe tot ce aveam, din cauza iubirii ce ţi-o purtam. am ajuns umbra a celei care-am fost. am ajuns o alcoolică, o inadaptată a societăţii, o singuratică şi o depravată.
m-am stins uşor cu fiecare noapte în care te-am strigat şi nu m-ai auzit, cu fiecare noapte în care, prăbuşită pe asfaltul rece, te-am căutat şi nu te-am găsit. m-am stins uşor în depresii, nopţi şi zile nedormite, muzică proastă, fum şi oameni străini.
m-am stins cu fiecare telefon dat, cu fiecare amăgire, cu fiecare cuvânt urât rostit la nervi.
au trecut doi ani şi mi-au fost de ajuns. n-ai meritat. n-ai meritat nicio lacrimă de-a mea. şi oricât de bun ai fi fost, pentru niciun om nu se merită să te distrugi atât.
focul ăla s-a stins. 
nu mai sunt eu. sunt doar o fată pierdută în mulţime, bolnavă şi obosită, palidă, anostă, înfrigurată şi singură. mă tem că am ajuns ca zombii ăia din tramvaie. nimic nu mă mai deosebeşte de ei şi, ah, de asta îmi era cel mai frică.

memories destroy us

 
nu-mi vine să cred că n-am să te mai caut niciodată, că n-am să te mai găsesc niciodată. că trebuie să scrâşnesc din dinţi şi să mi te îngrop în mine. unde eşti, iubitule?


azi am fost pe la romană şi mă tem c-am să umblu cam des pe acolo şi-am să te caut din priviri. azi m-am uitat pe geamul aburit din 300, dar nu puteam să văđ.. aşa că am închis ochii şi imagini mi s-au derulat în faţă. mai ştii când mă aşteptai în colţ la intersecţie? veneam mereu din direcţii opuse şi uneori nu te recunoşteam din depărtare. o dată ţi-am recunoscut pantofii şi am realizat că eşti tu.

am fost şi-n cafeneaua în care ne întâlneam mereu. în cafeneaua mea de suflet în care ne certam, ne împăcam, ne veneau idei să fugim la munte, în care tu mi-ai dat a doua şansă.. mai ştii cât ne certam, ţipam de ne auzea tot localul că aproape ne luam la bătaie. eram impulsivă şi neîndemânatică, tu orgolios şi plin de nervi mereu.
 mai ştii când mă certai c-am luat două espresso şi mă obligai să le beau? sau când îţi arătam entuziasmată că am învăţat să fac cerculeţe? ori când râdeam de ăia doi şi noi ne credeam invincibili?
 au trecut ani de atunci şi multe nu s-au schimbat. doar oamenii, muzica şi un pic din mine. azi mi-am comandat un espresso, aşa ca pe vremuri, şi-am rămas cu privirea în gol minute în şir, printre fum, printre  şerveţele, printre grupurile de tineri prea gălăgioase, aşteptând ca pe uşă să intri tu. sunt prostuţă şi melodramatică, ştiu. 

e octombrie iar. e pentru sufletul meu. mirosul de ploaie şi de frunze ude, paltonul meu roşu şi visele mele.  trecătorii grăbiţi şi lupta mea cu umbrela.  mi-e dor de liceu, mi-e dor de mine copil, de tine, de părculetul devastat de frunze. mi-e dor de oamenii care-au plecat de mult, care au ales alte drumuri sau pe care viaţa pur şi simplu i-a înstrăinat. mi-e dor de orăşelul ăla de munte, cu livezi şi cerul gri, cu crengi uscate şi case mohorâte. de clopotul ce răsuna de undeva din vale şi staţia aia ponosită de maxi. mi-e dor să bem coacăzată şi să ne jucăm boltz, printre muzică şi priviri grele. mi-e dor de focul ce pâlpâia în sobă, de tanti aia amabilă şi care gătea atât de bine. uneori stăteam cu ea la ţigară, deşi putea să-mi fie şi bunică  şi depănam amintiri uitate; i-aş fi zis cât ţin la tine, că zilele alea erau poate cele mai frumoase din viaţa mea, acolo, într-un oraş uitat de lume. 



..dar nu mai eşti şi o dată cu tine, dispar şi locurile alea şi orice fel de amintire. nu-mi mai permit să te caut, nici măcar aici în suflet. eşti plecat de mult şi aşa va rămâne. viaţa mea continuă şi fără tine. alte poveşti, alţi oameni, altă toamnă.