Après moi, le dèluge

niciodată m-am ştiut despre ce să scriu.. dar prima regulă a scrisului este să nu spui tot ce ştii.

m-am săturat. m-am săturat să n-am niciodată ce-mi doresc. cu adevărat. nu-mi amintesc să fii avut vreodată noroc. 

mereu am făcut ce-am simţit pe moment, mereu m-am aruncat şi-am trăit clipa; nepăsându-mi de consecinţe, trăind cu impresia că mâine poate fi prea târziu pentru a mai face ceva.. pentru că doar atunci când iubeşti, nu-ţi e teamă că poţi pierde ceva.
...dar cine e capabil să-şi ţină inima în frâu, e capabil să cucerească lumea.

mă doare capul îngrozitor, şi totul se învârte cu mine. n-am niciun echilibru, niciun punct de sprijin; mai am un pic şi cad.. e ca un vis, un vis din care nu pot să mă trezesc.
depresia e incapacitatea de a mai vedea viitorul, deci sunt în depresie de câţiva ani buni.
sunt obosită, mai obosită ca niciodată. nu-mi mai creează nimic plăcere, căci focul ăla lăuntric s-a stins. nu mai văd nimic bun, curat, nimic care să mă agaţe de viaţă.
în rarele momente, când mă mişcă ceva, vreun copil inocent, o faptă bună, ploaia de pe străzile Parisului, o stea care se stinge, marea, doar atunci simt că trăiesc, că viaţa mai are totuşi un sens, o văpaie, speranţă.
de multă vreme, mă simt nedreptăţită şi nefericită, ca un copil căruia i se face o nedreptate, ca farfuria luată de la gura unui sărac, ca amăgirea unui om al străzii pe lângă care oamenii trec nepăsători.

uneori mi-e dor de viaţă, de lume, de zgomot, de însufleţire, dar mi se par atât de departe, atât de străine, încât îmi trece repede. sunt obişnuită să fiu un simplu spectator, să trec pe lângă viaţă, pe lângă poveşti, mereu în umbră.
 mediocritatea şi întunericul, în care mă aflu, sunt părţi integrale din mine acum. m-am transformat în cenuşă, în propria melodramă. nici n-aş ştii să trăiesc altfel. fericirea nu e făcută pentru mine. niciodată n-a fost.

sunt atât de diferită, atât de ciudată, încât de puţine ori în viaţă am putut să mă leg cu adevărat de cineva. puţini oameni au fost aceia pentru care am simţit acea legătură inexplicabilă, acel ceva magic pentru sufletul meu. dar a durat doar o clipă, căci norocul nu m-a găsit niciodată. căci lucrurile frumoase sunt efemere.
nu sunt făcută pentru o viaţă normală, constantă şi monotonă. am nevoie de aer, am nevoie de pasiune, de magie, de mister, de lucruri ce nu se pot scrie, nu se pot cuvânta; de lucruri si paşi nebuneşti, de imprevizibil, de riscuri, de pierdere de sine.  pentru că doar apele ar putea stinge ceea ce a scris focul. doar adevărata iubire este un act de total abandon.

am să închid telefonul căci nu mă caută nimeni, sau de cine mă caută, prea puţin îmi pasă. am să-mi şterg sinceritatea şi zâmbetul tâmp de pe buze. n-o să-mi mai las inima să bată pentru oameni care nu dau nici o ţigară pe mine. 
n-am să-mi mai las sufletul să ruginească, n-am să mă mai deschid faţă de nimeni, căci oricum nu le pasă, sau dacă le pasă, prea puţini înţeleg. n-o să mă mai arunc pentru nimeni, n-am să mai cad jos şi nici n-o să mă mai uit înapoi. o să-mi ţin curajul şi impulsurile pentru mine, aşa, pentru amorul propriu. niciun sacrificiu. nicio lacrimă. nici milă, nici ranchiună. nici iubire, nici ură. convalescenţă totală. am să trăiesc doar pentru mine. fără drame. fără regrete. fără trecut. n-am să mai păstrez pe nimeni cu mine. nu. nu mai e loc.

fata aia cu ochi trişti şi râs ştrengăresc; fraieră, naivă, sinceră, impulsivă, dramatică, infantilă,  slabă, credulă, care nu uita nicioadă pe nimeni, care iubea dincolo de raţiune, care se arunca cu ochii închişi, aţi ucis-o. voi aţi ucis-o.

am să mă retrag în camera mea mică şi cu geamuri mari. cu miros de cărţi vechi şi fum de ţigară; la un birou din stejar, scorojit de timp, printre foi şi vise şi miros de cerneală uscată. printre Stendhal şi Hemingway, cafea şi ploaie de toamnă..
azi vreau să uit de toţi. azi sunt prea obosită de lume.