e-o seară rece de octombrie. frunzele veştejite sunt purtate de vânt şi răspândite peste şoseaua pustie. oamenii dorm, unii stau pe străzi şi beau, alţii se iubesc sau sunt pierduţi în visele şi nostalgiile lor.
e vineri seara. paharul de vin acum e gol, la fel ca mine. a început să plouă.
nu pot găsi cuvinte pentru a-mi exprima starea, pentru a exprima cum am ajuns acum. ce procese nebănuite ale minţii mele m-au adus aici? au fost oare hazardul, ghinioanele, neşansa?
sau am fost doar eu? cu sufletul sunând mereu a gol, mereu incertă, mereu nemulţumită?
totul e confuz şi anost. nu mă afund în nostalgie, ci în durere, nepăsare, plictis şi singurătate. nimiciţie. nebunie. absurd.
trag ultimul fum din ţigară şi mă privesc în oglinda murdară. sunt străină de mine, uneori încerc senzaţia c-am fugit din mine. râsul meu e sadic, forţat, sardonic. nu mă recunosc, mi-e frică de mine.
sunt încărcată cu ură, cu neputinţe, cu doruri şi multă scârbă. detest tot ce văd în jur, nu mai pot iubi nimic. nici măcar pe mine.
sunt obosită şi nu pot ţine pasul cu mersul lumii. mi-e greu să fac un pas, ceva în mine e extenuat, dizolvat, sfărâmat şi nu mai are puterea să vrea, avântul să continue.
mă uit în oglindă şi-mi privesc reflexia în ochii mei incandescenţi şi tulburi. sunt beată, confuză şi risipită.
nu-mi mai pasă de nimic în noaptea asta. fumul se ridică molcom şi-mi intră-n ochi şi mă ustură, câtiva câini se aud din depărtare, câteva stele şi eu, doar eu cu mine; încă o noapte prea lungă. încă o noapte la fel, în care zac inertă, scriind, indiferentă, rece, searbădă, fără nimic de spus, muritoare, insipidă.
tu, tu n-ai să înţelegi niciodată. suntem prea diferiţi. trăim în lumi paralele. m-am degradat, am decăzut, m-am risipit, m-am umilit, mi-am călcat pe orgoliu, pe mine, pe viaţă, pe demnitate, pe tot ce aveam, din cauza iubirii ce ţi-o purtam. am ajuns umbra a celei care-am fost. am ajuns o alcoolică, o inadaptată a societăţii, o singuratică şi o depravată.
m-am stins uşor cu fiecare noapte în care te-am strigat şi nu m-ai auzit, cu fiecare noapte în care, prăbuşită pe asfaltul rece, te-am căutat şi nu te-am găsit. m-am stins uşor în depresii, nopţi şi zile nedormite, muzică proastă, fum şi oameni străini.
m-am stins cu fiecare telefon dat, cu fiecare amăgire, cu fiecare cuvânt urât rostit la nervi.
au trecut doi ani şi mi-au fost de ajuns. n-ai meritat. n-ai meritat nicio lacrimă de-a mea. şi oricât de bun ai fi fost, pentru niciun om nu se merită să te distrugi atât.
focul ăla s-a stins.
nu mai sunt eu. sunt doar o fată pierdută în mulţime, bolnavă şi obosită, palidă, anostă, înfrigurată şi singură. mă tem că am ajuns ca zombii ăia din tramvaie. nimic nu mă mai deosebeşte de ei şi, ah, de asta îmi era cel mai frică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu