au fost odată doi copii. s-au întâlnit într-o zi însorită şi rece de noiembrie. pe strada ei. nu ştiau că din ziua aceea totul se va schimba definitiv pe lume. 9 ianuarie. o seară cu multe râsete şi aplauze şi primul sărut. au urmat trei luni. trei luni de fericire. trei luni cât o eternitate. iarna aceea n-a mai fost atât de rece. a fost cea mai frumoasă din viaţa ei. dar primăvara i l-a luat. era cald afară, dar în sufletul lor era frig. vara i-a înstrăinat pentru totdeauna.
n-a ştiut.. n-a ştiut că nu se va obişnui niciodată cu lipsa lui şi că nimic nu va mai fi la fel. a crezut că va plânge până i se vor termina lacrimile şi că apoi va fi bine din nou.
se mai întâlneau din an în an întâmplător pe stradă. se salutau trist şi îşi vedeau de drum. ea îl aştepta în toamne târzii, în parcul ce o dată era refugiul lor. în parcul ce cândva el o privea pe ascuns şi se îndrăgostea de ea. în întinsul vast al iernii, în primăvara cu el de mână, cu sufletul lui ce tresărea când o vedea, cu leagănele pline de copii. pe banca acoperită de frunze, ce odinioară doi copii se strângeau timid de mână.
dar n-a mai venit..
dar n-a mai venit..
ea l-a căutat oriunde s-a dus, a întrebat de el pe toţi oamenii ce i-a întâlnit, le-a spus tuturor cât l-a adorat şi că nu l-a putut uita. că n-a mai putut iubi pe nimeni. l-a căutat.. în toate locurile din lume, dar nu l-a mai găsit niciodată.. nicăieri. i-a pierdut urma.
acum parcul e gol şi lumea s-a schimbat. au trecut şase ani de atunci. acum sunt doi adulţi pierduţi în lume şi nu mai ştiu nimic unul de altul. a rămas doar o amintire ştearsă de timp şi nişte rânduri pe care s-a aşternut praful.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu