am început alt an plângând. a fost o seară cumplită. cumpăna dintre ani mă nelinişteşte şi întristează mereu. singura clipă liniştitoare a fost aceea când mi-ai şters lacrimile şi mi-ai spus să zâmbesc. ţi-am zâmbit trist printre lacrimi amare, doar pentru tine, dar n-ai văzut ce ascundeau lacrimile mele.
povestea noastră a ajuns la final. nu-mi vine să cred cât timp a trecut.. prin câte am trecut. am plâns, am râs, ţi-am fost mereu aproape. am murit de atâtea ori din cauza ta şi-am înviat în braţele tale..
îţi aminteşti? prima oară când ne-am văzut a fost în duminica aceea de primăvară, pe strada mea. veneam din direcţii opuse. abia mă trezisem şi mă grăbeam să-mi iau ţigări. nu m-am uitat o secundă la tine, dar ştiam că eşti tu. cum? nu-mi voi putea explica niciodată. erai doar un străin.
apoi a urmat întâlnirea noastră în acea noapte rece pe strada amintirii. mi-ai adus vin, mi-am înnecat emoţiile în vin. m-am prefăcut că am căzut, că am adormit.. să văd dacă tu.. mă vei trezi din cumplita noapte în care rătăceam de-atâta timp. nu mai ştiu ce mi-ai spus, ştiu că te auzeam ca într-un vis, departe de mine, dar îmi amintesc că ceva m-a făcut să zâmbesc.
m-am trezit dimineaţa lângă tine. pe atunci era o casă complet străină. când am plecat, era un soare orbitor, toată strada era luminată şi parcă ceva se schimbase definitiv pe lume. nu ştiam unde sunt şi nici ce întorsătură va lua viaţa mea din acea dimineaţă.
mai ştii? visul tău dinainte de a mă cunoaşte.. cu mine îmbrăcată în negru, aprinzându-mi o ţigară şi râzând, lângă un pod. s-a îndeplinit toamna trecută. eram beată, drogată, în lumea mea tristă. nu mai vedeam pe nimeni în afară de tine. îmi amintesc că eram pe pod, eram toată îmbrăcată în negru, la fel şi sufletul meu, aveam gluga neagră pusă pe cap, tu erai jos. m-am aplecat pe balustradă, să te văd mai bine. am simţit atunci o dorinţă sfâşietoare să mă arunc după tine, să sfârşesc acolo.
ce-a urmat după e lipsit de sens. dacă ai simţit vreodată o anumită prezenţă lângă tine, aceea am fost eu, iubindu-te.. mereu, oriunde m-aş fi aflat.
îţi scriu cu lacrimi în ochi.
nu mi-am luat rămas bun, nu ţi-am spus că e ultima oară când îţi trec pragul, că e ultima oară când îţi zâmbesc şi mă rog să fii fericit.. că plec odată cu vechiul an. dar lacrimile mele, din dimineaţa trecută, au spus totul.
nu voi înţelege niciodată de ce am fost sortită să am numai câteva iubiri şi acelea moarte. să iubesc singură. iubirea aceasta neverosimilă şi ciudată, mi-a luat minţile, mândria, energia, m-a ucis uşor uşor, până n-a mai rămas nimic din mine. sufeream de rău de tine, înţelegi?
mergeam pe stradă năucă ,obosită, singură.. oriunde mă purtau paşii, sperând să dau de tine. n-am ştiut niciodată că te iubesc până în clipa în care am plâns odată cu tine şi mi-am riscat viaţa fără să gândesc. dar nu regret. am putut să simt din nou şi pentru asta îţi voi fi mereu recunoscătoare.
nu vor exista niciodată cuvinte pentru a reda ce s-a întâmplat. trăirile mele au fost covârşitoare, dureroase şi triste. nu am putut niciodată să-ţi spun ce simt.. oricum nu m-ai fi ascultat.. şi oricum se citea în ochii mei.
..nu puteam să plec fără să-ţi scriu aceste rânduri. nu-i nimic. ştiu că nu-ţi pasă. nici măcar nu vei observa că nu mai sunt. am fost mereu doar o umbră în lumea ta.. şi nu mai am loc în ea.
am plecat, iubitule...mi-e dor de soare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu