Uneori, am vise.
Visez că pleci şi că mă priveşti străin. Şi nu mai am aer şi mă sufoc, apoi mă trezesc speriată.
Visez că urc scări care se prăbuşesc. Pământul e zguduit de cutremur şi scările cad cu mine.
Şi cad,
cad,
mă risipesc.
Şi cad,
cad,
mă risipesc.
Poate că starea mea sufletească mă chinuie şi în somn.
Uneori, înainte să adorm, îţi spun noapte bună.
Vorbesc cu tine cu iluzia copilărească că un miracol te va face să mă simţi.
Dar lucrurile acestea nu se întâmplă niciodată.
Dar lucrurile acestea nu se întâmplă niciodată.
În mine încă se mai vorbeşte despre tine şi astăzi.
Apoi mă duc la fereastră şi respir aerul curat de primăvară. Şi de noapte lipsită de tine. Mă uit la cerul încremenit şi la stelele ce strălucesc printre nori, sperând că prin absurd vei privi şi tu cerul.
Am citit undeva că dacă respiri aerul curat ţi se prelungeşte viaţa.. şi că dacă te gândeşti la cineva, vorbindu-i, înseamnă că eşti cu el. Legea atracţiei. Cu cât te gândeşti mai mult la cineva cu atât ai şanse ca gândul tău să ajungă în mintea celuilalt. Cică viaţa ar reprezenta o manifestare fizică a gândurilor tale.
Doar că la mine funcţionează doar legea respingerii. Adică a detaşării.
Uneori, mă gândeam la acea noapte în care m-am dăruit ţie. Şi zâmbeam prosteşte şi-un fior cumplit îmi invada tot trupul şi-mi răvăşea fiinţa. Căutam fapte şi detalii din acea noapte pentru a le mai simţi odată, pentru a mă îmbăta cu ele, mă chinuiam şi pedepseam absurd doar pentru o clipă de voluptate.
Îmi aminteam de ziua în care te-am văzut prima oară şi ceva din mine îmi spunea că nu vei mai fi un străin.
Te priveam absentă şi te ascultam ca şi cum te-aş cunoaşte, ca şi cum îmi erai atât de familiar.. Mi-ai apărut ca o lumină în după-amiaza aia gri de iarnă. Dar nu mă gândeam la nimic, doar voiam să te privesc şi să te ascult.
Te uitai, din când în când, la mine şi tresăream.
Ai sărutat-o pe fata de lângă tine şi am vrut să mă fac mică,
mică şi să dispar.
Am intrat în facultate, aveam treabă la secretariat, mă uitam spre ieşire, îmi era teamă că nu te voi mai găsi, dar ce stupid...
ce absurde mi se păreau toate aceste gesturi pe care azi le înţeleg. Poate că aşa încep marile pasiuni.. cu nelinişte şi cu tremur.
M-am întors şi mi-am aprins o ţigară. Tremuram de frig şi de spaimă.
Te-ai aşezat chiar lângă mine, stăteam în dreapta ta şi fumam absentă. Ţigara s-a terminat prea repede şi nu voiam să plec de lângă tine chiar atunci când te-ai aşezat. M-am prefăcut că butonez telefonul timp de câteva secunde, dar n-aveam încotro, trebuia să plec! Şi am fugit..
Şi te-am regăsit într-o noapte de aprilie, în centrul vechi, căutându-te printre mulţimea aia de oameni beţi şi fericiţi.
Când te-am văzut, ţi-am zâmbit. Eram ca într-un vis, departe de mine şi nu mai voiam să mă trezesc.
M-am ridicat să te sărut pe obraz şi lumea s-a oprit în loc. Erai atât de aproape, îţi respiram aerul.
Ne-am pierdut în mulţime şi printre muzica proastă şi alcoolul din sânge, m-ai sărutat şi m-am pierdut.
Nu puteam să cred că eşti în faţa mea, lângă mine.. Tu, dorul meu..
Dar ultimele clipe din acea noapte? Din singura noastră noapte.
Stăteam pe bancă, fumaţi, înfriguraţi şi absenţi şi mi-ai spus să nu stau cu capul pe umărul tău.
Am înţeles atunci că nu e locul meu lângă tine.
Când am plecat, am ezitat o secundă şi m-am întors să te sărut din nou,
ştiam că-i ultima oară.
Aveam nevoie să-mi amintesc aceste clipe, aveam nevoie de ele ca de un drog care mă ucide încet.
Dar ştiam că n-o să mai întoarcă, ca zilele smulse din calendar.
Când nu mai aveam fapte, căci au fost atât de puţine, le născoceam şi stăteam de vorbă cu tine.
De ce nu preţuim cu adevărat clipele decât abia atunci când au trecut?
Şi ah, cât de geloasă eram pe prietena ta, pe femeile din trecutul şi din viitorul tău! Simţeam cum îmi cade cerul în cap doar gândindu-mă că ai ajuns acasă de la muncă şi că te aşezi în pat lângă ea sau că într-o zi vă voi zări la facultate, ţinându-vă de mână.
Îmi aminteam de ziua în care te-am văzut prima oară şi ceva din mine îmi spunea că nu vei mai fi un străin.
Te priveam absentă şi te ascultam ca şi cum te-aş cunoaşte, ca şi cum îmi erai atât de familiar.. Mi-ai apărut ca o lumină în după-amiaza aia gri de iarnă. Dar nu mă gândeam la nimic, doar voiam să te privesc şi să te ascult.
Te uitai, din când în când, la mine şi tresăream.
Ai sărutat-o pe fata de lângă tine şi am vrut să mă fac mică,
mică şi să dispar.
Am intrat în facultate, aveam treabă la secretariat, mă uitam spre ieşire, îmi era teamă că nu te voi mai găsi, dar ce stupid...
ce absurde mi se păreau toate aceste gesturi pe care azi le înţeleg. Poate că aşa încep marile pasiuni.. cu nelinişte şi cu tremur.
M-am întors şi mi-am aprins o ţigară. Tremuram de frig şi de spaimă.
Te-ai aşezat chiar lângă mine, stăteam în dreapta ta şi fumam absentă. Ţigara s-a terminat prea repede şi nu voiam să plec de lângă tine chiar atunci când te-ai aşezat. M-am prefăcut că butonez telefonul timp de câteva secunde, dar n-aveam încotro, trebuia să plec! Şi am fugit..
Şi te-am regăsit într-o noapte de aprilie, în centrul vechi, căutându-te printre mulţimea aia de oameni beţi şi fericiţi.
Când te-am văzut, ţi-am zâmbit. Eram ca într-un vis, departe de mine şi nu mai voiam să mă trezesc.
M-am ridicat să te sărut pe obraz şi lumea s-a oprit în loc. Erai atât de aproape, îţi respiram aerul.
Ne-am pierdut în mulţime şi printre muzica proastă şi alcoolul din sânge, m-ai sărutat şi m-am pierdut.
Nu puteam să cred că eşti în faţa mea, lângă mine.. Tu, dorul meu..
Dar ultimele clipe din acea noapte? Din singura noastră noapte.
Stăteam pe bancă, fumaţi, înfriguraţi şi absenţi şi mi-ai spus să nu stau cu capul pe umărul tău.
Am înţeles atunci că nu e locul meu lângă tine.
Când am plecat, am ezitat o secundă şi m-am întors să te sărut din nou,
ştiam că-i ultima oară.
Aveam nevoie să-mi amintesc aceste clipe, aveam nevoie de ele ca de un drog care mă ucide încet.
Dar ştiam că n-o să mai întoarcă, ca zilele smulse din calendar.
Când nu mai aveam fapte, căci au fost atât de puţine, le născoceam şi stăteam de vorbă cu tine.
De ce nu preţuim cu adevărat clipele decât abia atunci când au trecut?
Şi ah, cât de geloasă eram pe prietena ta, pe femeile din trecutul şi din viitorul tău! Simţeam cum îmi cade cerul în cap doar gândindu-mă că ai ajuns acasă de la muncă şi că te aşezi în pat lângă ea sau că într-o zi vă voi zări la facultate, ţinându-vă de mână.
Pretutindeni, oriunde mă duceam, orice făceam, îmi apăreai tu. Sufletul meu întreba necontenit de tine. Şi nu ştiam ce să-i spun.. Stăteam cu telefonul în mână, aşteptând nimic. Când îmi scria cineva, mă trezeam speriată, cu inima bătându-mi tare, fiindu-mi frică să mă uit, ţinând ochii închişi, prelungind agonia şi extazul, dar nu erai tu.. niciodată nu erai tu.
Ah, cât aş fi sărit în sus de fericire dacă ar fi apărut numele tău, cât aş fi tremurat de spaimă
şi de fericire tristă.
Îmi imaginam apoi că nu ţi-aş răspunde imediat,
că voi aştepta să-ţi par indiferentă.
Îmi făceau rău toţi ceilalţi care mă căutau, voiam să-mi distrag atenţia cu orice, cu oricine, dar voiam doar să tacă. Eram atât de obosită.. Cât le-aş fi spus că niciunul nu seamănă cu tine, că niciunul nu poate să-ţi umple absenţa!
Uneori, în unele nopţi, te simţeam şi-ncepeam să tremur din senin. Mi-era atât de frig!
Îmi imaginam absurd că într-o zi oarecare, banală şi egală cu celelalte, când voi fi renunţat să mă mai gândesc la tine, voi deschide telefonul şi tu mă vei fi căutat,
ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, ca şi cum ar fi fost doar un coşmar stupid din care m-am trezit.
Ca şi cum ar fi fost necesară această răceală dintre noi.
Doamne, câtă nevoie aveam de cuvintele tale!
Aşteptam mereu să vină noaptea, aşteptam ora 7 seara cu nerăbdare, să intri la muncă şi-o linişte şi-o bucurie copilărească îmi copleşea sufletul. Te simţeam mai aproape.. chiar dacă ştiam că va fi o altă zi de tăcere. O altă zi cu tine absent.
Mă trezeam mereu la ora 4 dimineaţa, cu frisoane şi febră
şi-o resemnare tristă
şi simţeam cum se face gol în jurul meu.
Cine avea să-mi mai spună noapte bună?
Cine avea să-mi mai spună să am grijă de mine?
Ştii că aveam o melodie? Nothing's gonna hurt you baby. Ce ironic. De parcă toată fiinţa mea ştia că s-a aruncat în neant.
Încă de la începutul legăturii noastre, am dat peste ea şi-o ascultam în unele nopţi, iar tu mă căutai de fiecare dată când începea muzica. Apoi râdeam şi zâmbeam fericită.
Am încercat să o reascult,
dar în zadar.
Tu nu mai erai.
Ah, cât aş fi sărit în sus de fericire dacă ar fi apărut numele tău, cât aş fi tremurat de spaimă
şi de fericire tristă.
Îmi imaginam apoi că nu ţi-aş răspunde imediat,
că voi aştepta să-ţi par indiferentă.
Îmi făceau rău toţi ceilalţi care mă căutau, voiam să-mi distrag atenţia cu orice, cu oricine, dar voiam doar să tacă. Eram atât de obosită.. Cât le-aş fi spus că niciunul nu seamănă cu tine, că niciunul nu poate să-ţi umple absenţa!
Uneori, în unele nopţi, te simţeam şi-ncepeam să tremur din senin. Mi-era atât de frig!
Îmi imaginam absurd că într-o zi oarecare, banală şi egală cu celelalte, când voi fi renunţat să mă mai gândesc la tine, voi deschide telefonul şi tu mă vei fi căutat,
ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, ca şi cum ar fi fost doar un coşmar stupid din care m-am trezit.
Ca şi cum ar fi fost necesară această răceală dintre noi.
Doamne, câtă nevoie aveam de cuvintele tale!
Aşteptam mereu să vină noaptea, aşteptam ora 7 seara cu nerăbdare, să intri la muncă şi-o linişte şi-o bucurie copilărească îmi copleşea sufletul. Te simţeam mai aproape.. chiar dacă ştiam că va fi o altă zi de tăcere. O altă zi cu tine absent.
Mă trezeam mereu la ora 4 dimineaţa, cu frisoane şi febră
şi-o resemnare tristă
şi simţeam cum se face gol în jurul meu.
Cine avea să-mi mai spună noapte bună?
Cine avea să-mi mai spună să am grijă de mine?
Ştii că aveam o melodie? Nothing's gonna hurt you baby. Ce ironic. De parcă toată fiinţa mea ştia că s-a aruncat în neant.
Încă de la începutul legăturii noastre, am dat peste ea şi-o ascultam în unele nopţi, iar tu mă căutai de fiecare dată când începea muzica. Apoi râdeam şi zâmbeam fericită.
Am încercat să o reascult,
dar în zadar.
Tu nu mai erai.
Încercam să-mi amintesc cum îmi era viaţa înainte să te cunosc şi nu reuşeam,
nu reuşeam..
îmi păreau două vieţi de atunci
deşi a trecut atât de puţin..
Şi nu vei şti niciodată cât rău mi-a fost de tine.
Azi-noapte, am deschis ochii. Ah, cât i-am ţinut închişi!
Brusc, realitatea m-a lovit drept în faţă.
...Ai fost doar o aventură, fetiţo!
Doar o ploaie rece şi trecătoare de primăvară.
Ce te aşteptai?
Să-şi lase prietena pentru tine? Să continue să te caute chiar dacă a obţinut ce-a vrut? Să stea la poveşti cu tine în miezul nopţii şi-al zorilor ce se revarsă peste voi şi peste lume.. şi peste povestea voastră sfârşită?
Ce voiai? Să te mai f*** încă o dată şi să-şi rişte relaţia pentru o necunoscută? Să-şi facă harem?
Cum pot ochii tăi să plângă pentru unul care-şi înşală iubita în acelaşi pat al dragostei lor?
...Oricum, nu mai aveaţi ce să vă spuneţi.
Acea clipă magică s-a stins astăzi din lipsă de idealuri. Din lipsă de viitor. Vraja s-a rupt căci ea se afla ascunsă în cuvintele voastre, aşteptând fuziunea amoroasă, necunoscutul.. şi apoi abandonul.
Şi ce stupid, ce stupid a început totul.
Şi acum râd ironic şi-mi vine să-mi dau două palme peste faţă să mă trezesc în plm la realitate.
Venisem de la facultate şi-mi beam cafeaua amară. Am deschis laptopul şi nelipsitul facebook şi nu ştiu prin ce proces al intuiţiei mele am închis ochii şi-am început să dau click la întâmplare în listă, ca o nebună. Am deschis random fereastra ta şi ţi-am citit mesajul trimis în urmă cu o lună. Mă salutasei şi nu-ţi răspunsesem, ciudat, de obicei răspund la tipi mişto, mai ales de la psiho, poate că nu am văzut mesajul?!
Nu ştiam cine eşti, uitasem că mă îndrăgostisem de tine în urmă cu câteva luni, într-o iarnă gri, la ţigara aia nenorocită care se termina prea repede.
Ţi-am răspuns fără să ştiu cine eşti şi m-am îndrăgostit iar..
şi m-am aruncat, tot cu ochii închişi..
Şi ce stupid, ce stupid a început totul.
Şi acum râd ironic şi-mi vine să-mi dau două palme peste faţă să mă trezesc în plm la realitate.
Venisem de la facultate şi-mi beam cafeaua amară. Am deschis laptopul şi nelipsitul facebook şi nu ştiu prin ce proces al intuiţiei mele am închis ochii şi-am început să dau click la întâmplare în listă, ca o nebună. Am deschis random fereastra ta şi ţi-am citit mesajul trimis în urmă cu o lună. Mă salutasei şi nu-ţi răspunsesem, ciudat, de obicei răspund la tipi mişto, mai ales de la psiho, poate că nu am văzut mesajul?!
Nu ştiam cine eşti, uitasem că mă îndrăgostisem de tine în urmă cu câteva luni, într-o iarnă gri, la ţigara aia nenorocită care se termina prea repede.
Ţi-am răspuns fără să ştiu cine eşti şi m-am îndrăgostit iar..
şi m-am aruncat, tot cu ochii închişi..
Cine m-a pus să fac acel joculeţ stupid şi total lipsit de noimă?
Cine m-a pus să-ţi răspund?
Cine m-a pus să dau click fix pe fereastra aia blestemată?!
Mouse tâmpit.
E adevărat că un simplu gând îţi poate răsturna întregul univers.
O clipă, o clipă să nu mă fi gândit la tâmpenia aia de joc, un milimetru ca mâna mea să apese altundeva, la alt nume şi n-aş mai fi scris astăzi despre tine.
Şi nici acea noapte n-ar mai fi fost.. şi nici zâmbetele noastre fumate cu soarele nostru mahmur, îngheţaţi de frig lângă o sticlă goală de bere.
Şi nici lacrimile mele.
Tehnologie de căcat.
Poate că aşa începe totul. Din hazard şi haos şi decizii de moment care te conduc acolo unde trebuie să ajungi. La o fericire de ocazie. La lecţii pe care le ai de învăţat. La sentimente pe care le ai de trăit.
Poate că indiferent de ce faci, de cum ocoleşti, de cum amâni, de cum ignori, dacă este scris ca ceva să se întâmple, se va întâmpla.
Poate că dragostea asta mi-a luat minţile,
raţiunea,
totul.
Poate că aşa suntem toţi atunci când ne îndrăgostim. Suntem stupizi şi deformăm realitatea. O concepem după bunul nostru plac şi ne chinuim.
...E timpul să te trezeşti.
Povestea voastră s-a terminat în acea noapte în care v-aţi şi întâlnit. V-aţi regăsit ca să vă pierdeţi.
