There's a big black sky over my town

Ai plecat. 

Am simţit cum îmi cade cerul în cap. Cerul ăsta lipsă.

Am simţit cum toată fiinţa mea se risipeşte în mii de bucăţi. Pentru o clipă, am crezut că sunt doar într-un coşmar şi-am început să râd isteric, aşteptând să mă trezesc.

Dar nu m-am mai trezit.

Ştii sentimentul ăla când realitatea îţi pare doar un vis, doar un vis stupid şi refuzi să priveşti adevărul în faţă?
Ştii cum e atunci când se face linişte şi un cumplit gol? Când trăieşti senzaţia că nu mai e nimeni de care să te sprijini şi cazi?

Ştii sentimentul ăla când aştepţi ca un lucru rău să se întâmple, când îl calculezi, îl prevesteşti, chiar îl visezi şi vine,

vine şi tot te ia prin surprindere şi-ţi dărâmă lumea?

Când am aflat că pleci, am încercat să plec din mine.

Am luat-o buimacă pe străzi şi m-am plimbat în derivă. Simţeam cum pământul se surpă sub mine la fiecare pas pe care îl fac, mergeam clătinându-mă, ca un om beat, în neştire. Se lăsa noaptea şi m-am bucurat că nimeni nu-mi vede lacrimile şi chipul încremenit. Fugeam, fugeam de tot, de mine, de tine, de adevăr, de lumea mea. 

Dar cum să fug de gândurile mele?

Am căutat absurd un loc în care să dispar, să mă risipesc, un loc în care toate amintirile mor, un loc al uitării, dar unde? unde să fug din mine?

Aveam nevoie de aer, de agitaţie, de zgomot, de orice! Îmi era atât de frică să mă întorc acasă şi să rămân singură cu mine! Îmi era atât de frică de amintirea ta!

M-am aşezat pe un trotuar sub un tei, într-un colţ umbrit de pomi şi de noapte.

Eram atât de obosită! Deşi rătăcisem doar câteva străzi.

Şi singură,

singură..

Unde era primăvara?

Am căutat-o în zadar.

Mi-am aprins o ţigară şi-am tras aer în piept. Cu tot cu parfumul amăgitor al florilor de primăvară ce s-a stins în mine.
Apoi am închis ochii. 
Şi-am aşteptat să plouă.

Mi-am amintit atunci că toţi oamenii pleacă, că închid uşa şi nu se mai întorc. Mi-am amintit că lumea nu se opreşte în loc cu ei. Mi-am amintit că primăvara va veni mereu, oricât de iarnă ţi-ar fi în suflet.

Mi-am amintit de nopţile lungi în care mă aruncam fără suflare pe caldarâmul rece, dorind să-mi ridic viaţa doar cu voinţa de a muri. Mi-am amintit că salvarea se afla în mine, nu în oamenii care au dispărut în trecut, fără să mai ştie dacă mai exist.

Mi-am amintit apoi că oricât de dependentă am fost de tine, că oricât mă hrăneam cu cuvintele tale, cu prezenţa ta, nu aveam loc în lumea ta. Nu aveam ce să caut. Am fost doar o ploaie rece şi scurtă de primăvară. 

Şi nu mă vei găsi nicăieri în amintirea ta.

Oricât de vie mă simţeam când mă căutai, ar fi trebuit să plec. 

Dar uneori ne facem rău, conştient, doar pentru o clipă de fericire iluzorie. E ca atunci când bei sau fumezi. Te otrăveşti, te ucizi încet încet doar pentru clipa de voluptate ce ţi-o oferă prezentul. Îţi spui că te vei lăsa, dar ştii şi tu că eşti deja dependent, subjugat, încătuşat iremediabil.

Şi nu mă dezbăram de tine, cum fac morfinomanii afundându-se tot mai mult în viciu.

Când am fost a ta, mă simţeam mai bună, mai invincibilă.. m-am dăruit ţie fără nicio ezitare, cu acordul unanim al tuturor gândurilor, abandonându-mă fără regret; chiar dacă ştiam că din clipa aceea nu te voi mai vedea niciodată. Dar cum altfel să-mi potolesc setea, dorul meu de tine?
Ce primejdie a complotat din nou la prăbuşirea mea?
Ah, de ce n-ai citit în ochii mei că sunt obosită şi vulnerabilă.. şi că o nouă aventură m-ar răsturna cumplit?

Nu era zi în care gândurile mele să nu fie lângă tine, nu a fost noapte în care gândurile mele să nu fie în preajma ta.

Mă străduiam să-ţi plac, să fiu mai bună pentru tine, să fiu eu cea pe care o cauţi, la care te gândeşti, cea din cauza căreia te frămânţi şi bei puţin mai mult.

Dar mă simţeam mică,

mică şi neînsemnată.
Dragostea asta 
şi răul ăsta de tine îmi luase minţile, mă mistuia încet, mă îmbolnăvisem fizic.

Dar mă lăsam dusă de această iluzie şi scăpasem controlul. Orgoliul meu a rămas mut, principiile mele s-au risipit odată cu mine. Dar toate! toate când ne îndrăgostim ne lăsăm purtate de sentimente şi de-o sensibilitate fără noimă, ce nu mai are margini.

Chiar dacă ştim că vom cădea, chiar dacă ştim că atunci când vom sări în sus de fericire, ne va fugi pământul de sub picioare 
şi ne va aştepta neantul.

Ştii. Am visat. Am visat realitatea de acum şi era doar un coşmar. Îmi amintesc că m-am trezit speriată şi cu o piatră ce-mi apăsa pe suflet şi nu mă lăsa să respir iar aer curat.
Era atât de real.. dar era doar un coşmar,
un vis urât ce astăzi 
e însăşi realitatea.
Aş vrea să mă trezesc,
dar cum s-o fac?

Plec. Frântă. 

Mutilată.

Învinsă definitiv.

N-am înţeles niciodată de ce unii oameni nu-şi pot găsi locul.

Locul lor..

Refugiul. 
Nu-i nimic. Mă voi obişnui încet cu absenţa ta.

Te voi uita aşa cum se întâmplă mereu. 

Întâi uiţi că suferi, apoi uiţi că eşti îndrăgostit. 

Oricum, trebuia să se sfârşească căci lucrurile frumoase durează atât de puţin..
Şi oricum, nu mai am lacrimi. Am plâns această poveste înainte de a lua sfârşit.

Rămâi cu bine, A.