Thoughts

Mă doare fizic lipsa ta. Nu exagerez deloc. 
Dacă îţi scriu acum este pentru că nu ştiu cum altfel să mă liniştesc, să mă eliberez de toate aceste frământări ce nu-mi mai dau pace.
Am mâinile reci şi gura arsă, iar braţele mele te caută în unele nopţi reci..
ale unei primăveri ce s-a născut în mine.

Simt că nu mai am aer şi că mă prăbuşesc. Ah, sunt atât de ameţită! Merg pe stradă şi simt că se surpă pământul sub fiecare pas pe care-l fac. 
Sunt obosită. Şi paharul de vin acum e gol.
Şi scrumiera plină.
De când mă ştiu, n-am fumat atât de mult încât să simt că mă transform în fum.

Sunt atât de obosită! de trăirile acestea care mă sugrumă, mă înăbuşă, îmi iau minţile, mă pierd..
Acest rău de tine mă răvăşeşte, mă mistuie, îmi risipeşte fiinţa în milioane de bucăţi. 
Mă ridică în Paradis pentru ca apoi să mă arunce în neant.

De ce trebuia să te găsesc? De ce tocmai pe tine?
Cerule, ce se întâmplă cu mine? Chiar într-atât mi-am pierdut minţile încât să-mi pierd orice urmă de raţiune?
Cu ce am greşit ca să fiu atât de aspru pedepsită? 
Oricum, fac parte din acea categorie de oameni sortiţi să ispăşească cu greu o greşeală.


Uneori, am vise.
Visez că ne întâlnim şi că mă arunc în braţele tale, aproape fără suflare, ca şi cum ar fi singurul loc din lume în care aş putea fi. Ca şi cum mi-ai fi o trebuinţă absolut necesară precum aerul sau lumina.

Mă întreb ce năpastă mi te-a adus în cale,
complotând la prăbuşirea mea definitivă.

Am fugit de tine, de aceste trăiri, 
de această iluzie cumplită şi la fel de absurdă,
în zadar,
în zadar.
Nu mă pot dezbăra de tine!