I'm just gonna dance all night. I'm all messed up, I'm so out of line

 Azi, în timp ce mergeam grăbită pe stradă, frunzele veştejite, bătute de vânt dansau în faţa mea ca într-un vis. Mi-au căzut pe păr şi pe umeri şi pe chip, acoperindu-mi inima pentru o clipă. Parcă mă avertizau.

Am închis ochii şi furtuna dinlăuntrul meu m-a învăluit într-o linişte deplină.

Eram eu şi toamna şi frunzele ei...
era aceeaşi stradă,
acelaşi praf şi mocirlă prin care am rătăcit de atâtea ori spre nicăieri,
acelaşi octombrie târziu.



2:40 a.m

Azi-noapte, te-am găsit din nou.
Era acelaşi bloc,
acelaşi lift şi oglindă prin care te-am privit cândva speriată,
acelaşi etaj de unde am zărit lumina..
aceeaşi linişte din noapte şi tremurul mâinilor mele pe ţigară.
Erai acelaşi tu, cu ochii tăi ironici şi obosiţi în care m-am pierdut de atâtea ori, infinitul meu, eram aceeaşi eu, cu ochii mei goi.







Eram aceeaşi eu, cu obsesiile mele, holbându-mă la tine, la fiecare mişcare şi nesiguranţă din priviri, privindu-te cum vrei să pari stăpân pe tine şi pe mine, cum vrei să ai control, trăgând adânc în piept din ţigară şi râzând bolnav.
Erai acelaşi tu, apropiindu-te de mine şi fixându-mă obsesiv, manipulator, plictisit de mine şi de replicile noastre, de jocurile noastre, de evitările şi temerile mele, 
nerăbdător să mă săruţi şi să mă bagi în pat.
Eram aceeaşi eu, nesigură şi emoţionată, erai acelaşi tu, rece şi calm.


Eram aceeaşi eu, lamentabilă, iremediabilă, nervoasă, tremurând şi scrumând pe masă, căutându-mi cuvintele şi plângând încet; erai acelaşi tu, trecându-ţi mâna prin păr şi zâmbindu-mi arogant.
Eram aceeaşi eu, ameţită şi panicată, stingând ţigara nervos în scrumiera plină,
de la masa mea prăfuită şi singură; eram aceeaşi eu, îndrăgostită de tine, ţipând în mine şi zâmbindu-ţi trist.



Era acelaşi loc în care fug, de care fug, pe care-l visez- în braţele tale.










Erau aceiaşi pereţi îngălbeniţi de fum şi de minciuni şi de visele noastre, era acelaşi gol şi eram eu, chinuindu-mă să te fac să mă vezi, să te fac fericit şi să opresc clipa în loc, erai tu şi privirea ta rece.
Eram eu, aşteptând să-ţi pese, erai tu, aşteptând să plec.
Eram eu, neştiind cum să trăiesc clipa şi prezentul, erai tu, realist şi prezent.
Eram noi, din lumile noastre diferite, eram eu, căutând să încep, erai tu, căutând să termini.
Erau cuvintele şi râsetele tale, simplă linişte, erau tăcerile mele cufundate-ntr-un coşmar.
Erai acelaşi tu, râzând isteric, eram aceeaşi eu, râzând trist.

Eram aceeaşi eu, vrând să te văd, erai acelaşi tu, vrând să mă simţi.
Eram eu, făcându-mă că te cred, erai tu, minţindu-mă frumos.

Era aceeaşi tensiune şi zid între noi.

Erai tu, panicat şi exagerat, încercând să-mi ştergi urmele, eram eu, găsindu-ţi peste tot amprentele.

Erai tu, vrând să mă prinzi, eram eu, arucându-mă în braţele tale şi savurându-mi căderea.

Eram aceiaşi noi, puţin schimbaţi, puţin mai bătrâni, zăcând beţi în propriul dezastru, întinşi unul lângă altul, fără să ne mai spunem nimic... contemplând liniştea dimineţii şi privindu-ne absenţi.
Nu ştiam să zâmbim sincer, bucurându-ne de clipe, fără să ne simţim izolaţi în noi şi de propriile ziduri, nu ştiam să oferim fără să cerem, nu ştiam să primim fără să interpretăm; eram doar doi străini, prea tineri, prea laşi şi speriaţi, amândoi frustraţi şi trişti, încercând să ieşim din realitate şi din propiile limite, îngroziţi de noi, de iubire, de monotonie, de linişte, de echilibru.

Era balconul spre care am fugit în griul dimineţii, era acelaşi cer mov-albăstrui care desparte noaptea de zi; era Bucureştiul de sub mine, adormit şi acoperit de toamnă... şi era lumina ce-mi exploda în faţă. 

Era acelaşi coridor rece şi gol prin care am fugit spre tine şi ţi-am auzit ecoul.

.....................Doar că acum era toamnă şi tremuram de frig.................




...Am ieşit pe bulevard în vuietul lumii trezite la viaţă şi-am alergat pe străzile  haotice şi prăfuite, printre clădiri gri ce mă înghiţeau. Ceva s-a schimbat în mine şi nu ştiam ce.
Atâtea lumini ce mă orbeau şi-mi furau întunericul, zâmbete pierdute şi urbane, atâtea claxoane şi paşi pe asfaltul rece, printre ploaia de frunze...
şi tu, în faţa mea, zâmbindu-mi obosit şi luându-mă în braţe.


Acelaşi sărut ca cel de prima oară- şi aşa cum te-am iubit în timpul acelui sărut, mi-am dat seama că te voi iubi mereu, prietenul meu drag- orice ai face, oriunde ai fi,
şi am făcut-o chiar dinainte să ne întâlnim, de la primele noastre cuvinte.

...Acelaşi sărut, mereu acelaşi, mereu altfel,
atât de intens încât nu ne-a mai rămas decât tăcerea

şi toamna.

....................................

Am realizat că toate schimbările mele din acest an au fost în jurul aceleiaşi părţi înrădăcinate adânc înlăuntrul fiinţei mele- acea parte lipsită de mine pe care tu ţi-ai lăsat amprenta.







Chiar dacă o să dispari definitiv într-o zi şi n-o să mă mai chemi, chiar dacă n-o să mai vorbim ani şi apoi vom da întâmplător unul de altul, la fel aş tresări când te-aş vedea, la fel m-aş regăsi în discuţiile noastre nocturne printre sticle de vin şi fum, la fel te-aş simţi şi aş vibra în braţele tale.
Târziu mi-am dat seama că pentru tine nimic nu durează dincolo de cei patru pereţi, că nimic nu contează după ce închid uşa şi plec şi că mă pierd apoi în amintirea ta.

Ştii că de fiecare dată când plec, decid să nu mă mai uit înapoi. Dar mereu m-am întors. Ştiu că sunt mică şi naivă şi dependentă şi prea impulsivă... şi că încă îţi scriu deşi am căutat de atâtea ori un sfârşit; ştii că mi-ai spus că-mi stă mai bine brunetă, iar eu am râs căci pentru tine m-am făcut, simţeam că negrul e pe aceeaşi frecvenţă cu tine.
Ştiu că mi-ai zis să nu mă îndrăgostesc de tine şi eu am făcut-o, ştiu că de când erai mic ai văzut că oamenii dragi pleacă fără să se mai uite înapoi, că iubirea şi stabilitatea nu sunt de ajuns, ştiu că te plictisesc toate şi cauţi mereu să trăieşti şi să-ţi acoperi acel loc gol şi trist din tine, dar într-o zi, o să vezi, te vei împiedica şi vei rămâne neclintit din loc.

De când ne-am cunoscut, m-am simţit atât de mică şi nesemnificativă pe lângă tine şi-am încercat să-ţi captez atenţia, cu orice căci nu m-am potrivit niciodată în cadrul tău.
Căci eu sunt doar frânturi din ce aş putea fi, iar tu eşti o fiinţă completă. 
Ştii cum să-ţi faci ordine în dezastru şi cum să-ţi menţii echilibrul în haos.
Eşti special şi străluceşti în întuneric... ca atunci când s-a luat curentul.
Tu eşti tărâmul gol din mine în care ţi-ai lăsat amprentele.

Cum ai putea fi tu frustrat ori nesigur şi nefericit?



....Trebuie să ştii, poate că suntem doar doi necunoscuţi şi cu timpul nimic din tot ce-a fost nu va mai conta, poate că-mi vei uita şi numele, poate că vom uita şi nopţile şi cenuşiul dimineţilor care ne găseau mahmuri şi euforici; poţi să iei după tine şi anotimpurile- şi iarna în care ne-am văzut prima oară.. şi primăvara în care ne-am întâlnit şi vara în care ne-am regăsit şi toamna din care am fugit- poţi să-mi iei şi visele şi fericirea şi apoi să fugi înfrigurat, poţi să-mi iei tot, dar nu va exista moment în care să nu-mi amintesc de tine ori în care să nu-mi lipseşti- nu vei fi în nicio amintire, în niciun zâmbet, în niciun cuvânt, în nicio realitate ori vis.. nici în alte priviri şi poveşti şi nopţi şi ierni târzii... nu o să fie un alt tu.

M-ai schimbat, fără să ştiu, fără să vrei...

şi vei rămâne mereu aici, o parte din mine.