Azi pentru prima oară îţi scriu

Abia atunci când cade o stea, lumina pe care o lasă în urma ei ne trezeşte. Şi lumea nu va mai fi niciodată la fel. O priveşti speriat cum cade şi nu o poţi opri, nu poţi face nimic ca să o aduci înapoi. Ai vrea să cazi şi tu odată cu ea, dar eşti blocat aici, sub cerul ăsta gol.

 A fost acolo atâta timp… şi n-ai ştiut să te bucuri. Nu ştiai că eşti fericit. O, Doamne, cât erai de fericit!

 De ce trebuie să pierdem o fiinţa dragă ca să ne dăm seama de adevărata ei valoare? De ce o iubim atunci infinit mai mult? O ceaţă atât de adâncă ne acoperă ochii ca să nu putem vedea cât timp o avem lângă noi. De ce trebuie să ni se zguduie lumea ca să ne trezim?

 Tată, îţi aud paşii prin casă, îi cunosc atât de bine. Şi felul în care deschideai uşa şi ştiam că ai venit acasă. Ştiam că eşti tu după sunetul paşilor şi toată prezenţa ta iubită. Dura mai mult până să închizi uşa şi ştiam că eşti tu după foşnetul plaselor şi fericirea lui Ghio, câinele tău drag care încă te aşteaptă. Ne cumpărai mereu ceva bun. Tu ştiai să te bucuri de lucrurile simple.  Ne întrebai încântat ,,Vă place ce v-am luat?" "Da, tati, dar ce-i asta? că n-am mâncat niciodată." " Nu ştiu, uitaţi-vă şi voi, am luat şi eu ce am găsit. N-are cum să nu fie bun!"

 Îţi aud mereu vocea, vocea ta iubită care mă liniştea de fiecare dată, aud cum mă strigi. De ce nu mă mai strigi? Ţi-aş răspunde chiar acum şi n-aş mai fi niciodată rea cu tine. Când deschid ochii, te văd pe tine venind, îţi cunosc atât de bine mersul şi bucuria care mă cuprindea când veneai, de oriunde. 

Mi se pare doar un coşmar din care trebuie să mă trezesc şi nu pot. Aud în fiecare dimineaţă cum uzi curtea şi florile, cât îţi plăcea! Cum asculţi muzică simfonică, muzica ta dragă, în fotoliul tău, bându-ţi cafeaua şi aprinzându-ţi o ţigară şi contemplând dimineaţa. De ce nu mai răsună acum decât în mine?

Obişnuiai să laşi muzica să răsune în toată casa şi să pleci la treburile tale. Eu o opream, neştiind cât îi voi duce dorul. 

Când am aflat că pleci şi că nu vei mai fi niciodată, am intrat în camera ta şi într-un gest de disperare, ţi-am îmbrăţişat toate lucrurile, şi toată prezenţa ta copleşitoare care dăinuie peste tot aici. M-am aşezat pe scaunul tău. Pe calorifer era o ţigară pe care n-ai mai apucat să o fumezi. Şi cărţile tale iubite.  Le-am mângâiat şi le-am strâns cu durere la piept. Poartă amprentele tale. Şi mintea ta minunată. Am deschis o carte, la întâmplare, şi scria: ,,Viaţa trece atât de repede pe lângă noi şi nu realizăm ce am pierdut decât atunci când pleacă o persoană dragă. Mulţi dintre noi spunem- ce bine ar fi dacă am putea da timpul înapoi, iar cei care se străduiesc să recupereze ceea ce au pierdut, de cele mai multe ori nu au un rezultat pozitiv." Mi-a venit să ţip.

Of, tati, cum mai pot iubi eu teii când tu te odihneşti acum la umbra lor? Cum o să mai iubesc eu ploaia care îmi va aminti mereu de ziua în care tu ai căzut? Ai căzut şi a început să plouă şi să tune şi să fulgere şi nu eram acolo, să te ţin de mână. Cum voi mai putea iubi cântecul păsărilor când el a răsunat mai puternic decât oricând  în zilele în care tu plecai spre stele? Cum voi putea uita vreodată noaptea în care am vorbit ultima oară, în grădiniţă, şi cum te uitai spre cer? M-ai întrebat ce zi e şi ţi-ai răspuns tot singur. Ţi-am spus atunci, prin nu ştiu ce presimţire cumplită ,,Da, miercuri. De ce? Ţi-e frică că mâine e joi şi vei muri, că într-o zi de joi te-ai născut?"

De ce nu te-am luat în braţe atunci, de ce nu ţi-am spus cât te iubesc, cum o făceam, de atâtea ori? Stăteai chiar în faţa mea şi nu ştiam că-i ultima conversaţie a noastră. Ultima, pentru totdeauna.
În ziua aia, am privit mult salcia din curte care se legăna în bătaia vântului. Am privit-o ore întregi, parcă niciodată nu o văzusem. Ceva sfâşietor se ascundea în tot zbuciumul acela ameţitor şi prevestitor.

Toate, toate îmi vorbesc de tine! De viaţa pe care o aveam înainte şi care nu va mai fi niciodată la fel. Fiecare amintire, fiecare loc în care am fost, fiecare conversaţie, fiecare părticică din casă şi din curte, fiecare moment, aparent banal, pe care-l vreau acum înapoi; toate cărţile- comorile tale, toate zilele în care tu erai mereu prezent, momentele în care am râs, am plâns, ne-am îmbrăţişat, toate lucrurile pe care le-am învăţat de la tine. Chiar şi când mă uit la mine, te văd pe tine. Cu cine o să mai vorbesc eu despre psihologie şi despre cărţile citite şi lucrurile pe care nu le înţeleg? Cine o să-mi mai deschidă ochii şi mintea şi lumea, aşa cum o făceai tu, ca un izvor nesecat de cunoaştere şi universuri nedescoperite? Cine o să-mi mai trezească atât de mult curiozitatea şi setea de a şti?
Vei fi mereu aici, ai rămas atât de viu. Şi te voi face mândru! Tot ceea ce sunt azi ţi se datorează ţie, iubitul meu tată. Ştiu că vei fi îngerul meu păzitor. 

Când se stinge o stea, cea care ne-a vegheat atâta timp, lasă un frig cumplit şi gol. Ireversibil. Un gol pe care nu-l va mai umple nimeni niciodată.  Dar lumina pe care o lasă în urma ei, te va încălzi mult timp. Va fi reperul tău, mereu, pe drumul tău, va străluci în tine mai puternică decât oricând.

Da' nu te-ai întrebat niciodată:"De ce? " Nu te-ai întrebat niciodată:"Ce, motiv am să fac tot ce fac, Să spun tot ce spun, Să tac tot ce tac?"

Azi-noapte am visat că voiam să te iau de mână. Stăteai pe un scaun la o masă, lângă mine, şi tânjeam atât de mult să-mi cuprinzi mâna rece între palmele tale. Şi să mă vindec. O, Doamne, cât îmi doream să te ating! Cât îmi lipsea asta. Cât muream de sete. Simţeam că nu mai sunt întreagă, că mă roade un gol imens, că mă înghite la propriu. Că voi deveni eu însămi un gol. Mi-am apropiat mâna de palmele tale ce stăteau împreunate, mi-am găsit loc între ele şi mi-au fost refugiu. Doar o clipă. Şi n-a mai durut atât. Rănile mele erau în sfârşit acoperite. 






E înnorat afară şi mi-e dor. Azi mă doare fiecare amprentă pe care ai lăsat-o în toată fiinţa mea. Mă doare şi se zbate în zădărnicia zilelor care trec la fel, fără să-ţi mai găsească urmele. Am mai visat că fugeam de tine, ştiam că vrei să plec, mi-ai spus-o de atâtea ori, în tăcerile tale. Şi am plecat, coborând atâtea scări! Nu se mai terminau. Fugeam ostenită şi păşeam în gol, uneori. Am ridicat privirea şi tu veneai după mine. Dar distanţa s-a produs chiar în clipa aia irepetabilă când mi-ai zis să plec. Când s-au sfârşit scările şi-am ieşit afară, m-ai ajuns din urmă, dar nu m-ai mai recunoscut.  

Chiar dacă nu-ţi va păsa, Te voi iubi şi aşa.. chiar dacă nu-ţi va păsa...

Am avut un vis ciudat. De fapt, nu vis, o trăire. Dormeam şi mă simţeam. Mă simţeam mai mult decât niciodată. Cu toate temerile, rănile şi iubirea din mine. Cu toată deznădejdea ce-mi apăsa sufletul. Trăiam totul, de undeva dintr-o conştiinţă superioară, ca şi cum aş fi desprinsă de lumea asta, de corpul meu, de toate lucrurile materiale, de toate ambiţiile şi visele, de toate nimicurile. Ca o experienţă a morţii. Îmi spuneam în vis că aşa trebuie să arate sfârşitul.

O, Doamne, câte am înţeles! Cât mi-a ţipat sufletul în singurătatea aia mută. Nu mai exista nimic decât o trăire copleşitoare. Nu a mai rămas nimic. Decât oamenii dragi. Şi o iubire sfâşietoare pentru ei care mă durea. De ce mă durea?

Poate că iubirea poartă întotdeauna cu ea răni. Iubirea e tot ce rămâne, la sfârşit. E tot ce suntem. Cu toate hăurile şi căderile noastre, cu toate ţipetele şi înfrângerile, cu toate spaimele. E ca o pasăre rănită, prăbuşită la pământ, care după un timp, învaţă din nou să zboare, mai puternică decât niciodată. Chiar dacă aripile ei frânte nu vor mai fi niciodată la fel.

Azi-noapte, am mai visat că îţi aud bătăile inimii. Se auzeau atât de tare! Stăteam cu urechea pe pieptul tău şi vibram odată cu cântecul acela drag.

 

Mai bine infiniţi

Sunt momente  în care vreau doar să ascult ploaia. Rătăcesc în noapte, prin casă, căutând un loc din care să o respir. Îl găsesc lângă fereastră, îmi aprind o ţigară şi mă sprijin de calorifer. E mişto aici, de unde pot privi noaptea în toată tăcerea ei şi singurătatea mea.

 Îmi pun pe repeat toate scenariile, deformând realitatea. Se aude din ce în ce mai tare cum plouă pe asfaltul prăfuit. Şi pe tavan. Şi în pereţi. Şi-n mobila asta veche, roasă de timp. O simt cum vibrează sub picioarele mele. Îmi curge pe sub tricou. Se impregnează în atomi. Şi pe retină. Şi în timpane. Coridoare goale. Răsuflarea ei. Degetele lui, cuprinzând paharul de vin. Genunchii ei, tremurând, la piept. Străzi adormite. Şi stele. Şi copaci. Şi râsete cufundate într-o linişte absolută. Infinit.  O clipă suspendată-n timp. O clipă în care nu-ţi mai vine să respiri de teamă să nu zgudui universul.

E 5:45. Ţigara se stinge singură între degetele mele amorţite. Se luminează de zi şi mi se face frig. Privesc disperată cum se opreşte ploaia. Şi mă trezesc. Mă trezesc... Şi nimic nu se mai potriveşte.  Filmele mele. El, privindu-mă tăcut, printre fum. Eu, căutându-l prin beznă. Mirosul de vin. Şi de lemn. Şi de iarbă. Şi de asfalt ud. Şi de clipe vii. Râsetele isterice şi amprentele noastre. Muzica care vibrează în noi, dansând deprimată. Minciunile şi nopţile albe. Lumea noastră care se sfărâma de fiecare dată când soarele se grăbea să o fure. Nimic din toate astea nu se mai încadrează acum în decor. S-a oprit ploaia. Şi m-am trezit. Şi l-am pierdut. Atunci l-am pierdut. Când am încetat să aleg voluptatea şi libertatea în care mă aruncam senină în prăpastia dintre noi. Când mi-am văzut visele absurde devastate de soare.  Ești drăguț. Si interesant. Ești misterios. Ești sensibil si bun. Ești isteț. Ești amuzant. Ești puțin tâmpit. Ești imprevizibil. Ești perspicace. Îmi place vocea ta. Și ai ochi frumoși. Și ras de dement. Îmi place cum razi. Mi-e dor de vocea ta… Nu știu niciodată ce gândești. Oricât as încerca sa te cunosc, nu te lași descoperit. Ești perseverent. Și vreau sa îți intru in minte si in suflet, si nu pot. Nu e loc pentru mine.