Azi-noapte am visat că voiam să te iau de mână. Stăteai pe un scaun la o masă, lângă mine, şi tânjeam atât de mult să-mi cuprinzi mâna rece între palmele tale. Şi să mă vindec. O, Doamne, cât îmi doream să te ating! Cât îmi lipsea asta. Cât muream de sete. Simţeam că nu mai sunt întreagă, că mă roade un gol imens, că mă înghite la propriu. Că voi deveni eu însămi un gol. Mi-am apropiat mâna de palmele tale ce stăteau împreunate, mi-am găsit loc între ele şi mi-au fost refugiu. Doar o clipă. Şi n-a mai durut atât. Rănile mele erau în sfârşit acoperite.
E înnorat afară şi mi-e dor. Azi mă doare fiecare amprentă pe care ai lăsat-o în toată fiinţa mea. Mă doare şi se zbate în zădărnicia zilelor care trec la fel, fără să-ţi mai găsească urmele. Am mai visat că fugeam de tine, ştiam că vrei să plec, mi-ai spus-o de atâtea ori, în tăcerile tale. Şi am plecat, coborând atâtea scări! Nu se mai terminau. Fugeam ostenită şi păşeam în gol, uneori. Am ridicat privirea şi tu veneai după mine. Dar distanţa s-a produs chiar în clipa aia irepetabilă când mi-ai zis să plec. Când s-au sfârşit scările şi-am ieşit afară, m-ai ajuns din urmă, dar nu m-ai mai recunoscut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu