Am
avut un vis ciudat. De fapt, nu vis, o trăire. Dormeam şi mă simţeam. Mă simţeam mai mult decât
niciodată. Cu toate temerile, rănile şi iubirea din mine. Cu toată deznădejdea ce-mi apăsa sufletul. Trăiam
totul, de undeva dintr-o conştiinţă superioară, ca şi cum aş fi desprinsă de
lumea asta, de corpul meu, de toate lucrurile materiale, de toate ambiţiile şi
visele, de toate nimicurile. Ca o experienţă a morţii. Îmi spuneam în vis că
aşa trebuie să arate sfârşitul.
O, Doamne, câte am înţeles! Cât mi-a ţipat sufletul în
singurătatea aia mută. Nu mai exista nimic decât o trăire copleşitoare. Nu a
mai rămas nimic. Decât oamenii dragi. Şi o iubire sfâşietoare pentru ei care mă
durea. De ce mă durea?
Poate că iubirea poartă întotdeauna cu ea răni. Iubirea e
tot ce rămâne, la sfârşit. E tot ce suntem. Cu toate hăurile şi căderile
noastre, cu toate ţipetele şi înfrângerile, cu toate spaimele. E ca o pasăre
rănită, prăbuşită la pământ, care după un timp, învaţă din nou să zboare, mai puternică
decât niciodată. Chiar dacă aripile ei frânte nu vor mai fi niciodată la fel.
Azi-noapte, am mai visat că îţi aud bătăile inimii. Se
auzeau atât de tare! Stăteam cu urechea pe pieptul tău şi vibram odată cu cântecul
acela drag.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu