Îmi amintesc când te-am văzut prima oară, intrând pe poarta terasei de La Copac. Te îndreptai spre mine când seara se lăsa tăcut în liniştea verii, şi mi-am mutat privirea. Nu ştiam că tu îmi erai destinul. Nu ştiam că pe tine te aşteptasem toată viaţa, că ţie îţi vorbisem, că tu erai cel chemat de atâtea ori în visele mele, şi că mai erau doar câţiva paşi, doar câteva bătăi de inimă, doar câteva secunde, până când aveai să te aşezi lângă mine şi să intri pentru totdeauna în lumea mea. Habar n-aveam că era un moment sfânt şi crucial din viaţa noastră.
Te-am lăsat să pătrunzi în existenţa mea, de parcă ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. M-am lăsat purtată de tine şi de tot ce mi se întâmpla, fără să mă împotrivesc. Nu simţeam nimic pentru tine, eram doar curioasă să-ţi înţeleg Universul, al meu fiind scufundat precum o epavă în largurile reci ale uitării. Acum ştiu de unde se năştea curiozitatea mea. Undeva, în sufletul meu, ştiam că destinul meu era pecetluit de al tău. Poate că te întrebi de ce nu am simţit nimic la început. Cu tine era simplu, iar eu obişnuiam să simt când totul era complicat. Obişnuiam să mă aprind când era întuneric între mine şi celălalt. Când simţeam că orice aş face, oricum aş fi, vom cădea în prăpastia dintre noi, aşa că luptam şi confundam lupta cu dragostea adevărată.
Cu tine a fost altfel. N-am simţit nicio clipă că am să te pierd sau că îţi sunt greu de iubit. Eu te-am înţeles de la început, iar tu mi-ai văzut sufletul. Noi doi suntem propria reflexie dintr-o oglindă. Suntem două suflete care s-au zbătut toată viaţa pentru a se regăsi din nou într-un întreg.
Tu m-ai învăţat să accept în viaţa mea dragostea curată. Te-am lăsat să-mi intri în casă şi în suflet şi în pat, fără să clipesc, ca şi cum ai fi fost dintotdeauna aici. Mie, care îmi era atât de ruşine, care nu acceptam pe nimeni mai mult decât câteva ore în zona mea de confort, în intimitatea mea, oricât de îndrăgostită aş fi fost, mi se părea că orice bărbat îmi murdăreşte căminul şi singurătatea, că strică magia dintre noi dacă stă prea mult, să-mi fie atât de firesc să fac toate astea! Să mă simt atât de curată când mă iubeşti, când te iubesc... N-a fost nicio perioadă de adaptare după ce te-ai mutat aici, nici măcar nu m-am gândit la asta. Erai acasă şi era normal să fii.
Soţul meu iubit, e al patrulea Crăciun împreună! Au trecut mai mult de trei ani de când Dumnezeu a decis să ne întâlnim. Am trăit atât de multe şi-am învăţat să fim mai buni unul lângă celălalt. Sunt mândră că m-ai ales pe mine pentru că ştiu cât de minunat eşti tu şi asta mă face să mă simt mai bună.
Cu tine m-am născut din nou.
Iartă-mă că nu-ţi scriu mai des- nu ştiu să-i scriu fericirii, dar astăzi voiam să-ţi reamintesc cât de mult te iubesc.
Ochii tăi negri sunt cei mai frumoşi de pe Pământ.
Sufletul tău a fost de la început căminul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu