Sfarsit de poveste

..In fiecare zi l-am cautat.. aproape ca uitasem chipul lui. Aproape ca uitasem prezenta lui, aerul si privirea lui.

Mergeam in oras mereu cu speranta, dar mereu ! cu speranta de a-l intalni. Mereu tresaream cand vedeam un chip ce-i semana. Aproape ca aveam halucinatii pentru cateva secunde. Imi amintesc ca o data, pe strada, l-am vazut intr-un chip strain. Pentru cateva clipe il vedeam indreptandu-se spre mine, cu acelasi zambet coplesitor.. Mi s-a taiat rasuflarea si inima mi-a sarit din piept, ca apoi sa revin la realitate.

O vara intreaga l-am cautat in fiecare chip masculin, in fiecare parfum sau voce... In fiecare expresie sau gest.

Azi, 30 august, pe o vreme rece, de toamna

Stateam pe scaun linistita si tramvaiul a oprit in statie. Renuntasem sa mai cred ca-l voi vedea.. Nu mai asteptam si nici nu-mi mai pasa.

Imi treceau ganduri dezordonate si fara nici o noima prin cap. Priveam in jur. Un baietel cu tatal lui. Intr-o sacosa aveau paine. Mirosea bine, si-n tramvai era cald. Zambeau si am zambit si eu.

Il vedeam imaginar langa mine. Gandurile mele se indreptau spre zilele de iarna. Mirosul de rece si frigul imi aminteau de el. Ma gandeam cine o sa ma mai incalzeasca iarna aceasta.. Il vedeam langa mine, in picioare, zambind...aplecandu-se, iar eu cu-n gest tandru, soptindu-i ca-l iubesc.

In clipa aceea, un chip atat de familar trecea pe la geamul de la usa deschisa, ce se inchidea... Cu acelasi hanorac bleu inchis, si par blondut, mergea serios, c-o fetita de mana, si c-o cutie de pizza.

Am amutit. In acel moment orice gand mi s-a blocat, si n-am mai stiut de mine. M-am ridicat in picioare din instinct si l-am urmarit cu privirea, incremenita. Nu stiu cat timp a durat, poate doar o secunda, sau poate mai mult, pana a pornit tramvaiul. Timpul si lumea se oprise in loc. Orice realitate sau durere se anulase. Vara in care doar am plans nu mai conta. imi parea de neconceput ca-l vad chiar atunci.

N-am mai fost in stare de nimic. N-am putut nici sa apas pe buton ca sa deschid usile, nici sa strig sau sa bat cu pumnii in usa. Am ramas interzisa, amortita, in mijlocul acelei scene, cu cutia de suc in mana. M-am mirat cum de nu mi-a cazut.

Poate era doar un vis... si poate aveam sa ma trezesc imediat dupa aceea. Priveam de parca as fi vazut o naluca. Mi se parea atat de ireal, de neconceput !

Nemaivazandu-l de pe vremea cand credeam ca tine la mine, ca-s importanta pentru el, am avut senzatia ca si el imi poarta aceleasi sentimente, ca mi-e atat de familiar, ca e atat de al meu, si eu atat de a lui ! Ca din secunda in secunda ar fi intors privirea si ar fi alergat dupa mine. Uitasem pentru un moment ca timpul statuse intre noi, si ca eu de mult ramasesem in urma. Niciodata nu-l mai vazusem strain de mine.

Tramvaiul a pornit, si privirea mea l-a pierdut.

De ce tocmai acum ?

Lucrurile pe care le astepti cu patima, cu inima indoita, pe care le cauti, se intampla sa le gasesti atunci cand nu le mai astepti.

M-a pus la incercare. Poate a fost destin sau doar coincidenta. Un lucru e clar. Orice ar fi fost, zidul de aparare pe care il cladisem, s-a spulberat in acele clipe.

Dar nu mai vreau sa sufar. Totul sta in putinta noastra de a uita. Totul e in mintea noastra.

Poate ca asta a fost sfarsitul povestii. Sfarsitul verii si dorului. Si nu mai vreau sa se intoarca niciodata.

... Iar toamna a sosit prea brusc.