Lorelei

.

“Destinul este podul pe care-l construieşti către persoana iubită.”

 

simt că măine mă voi trezi şi lucrurile vor fi la fel. aşa cum le-am lăsat.

cum ai putea să mă ierţi, iubitule ?

iţi scriu aici căci n-aş putea să-ţi zic toate astea niciodată. nu m-ai înţelege.

nu ştiu ce simt pentru tine. lângă tine sunt alta.

simt că trăiesc pe lângă mine, pe lângă viaţă, pe lângă prezent. precum o fantomă ce vede lucrurile din exterior, ce nu poate atinge nimic.

abia pot să scriu. nici eu nu ştiu ce se întâmplă.  îţi scriu prost, apăsat, fără coerenţă, la mare temperatură. Fumul de tigară îmi intră în ochi şi mi-e amorţit tot trupul. Stau închisă aici şi încerc să termin o carte de luni întregi. M-am gândit să-ţi scriu.
Nu ştiu cine eşti şi încotro mă duci. Poate că atunci când va trece totul voi ştii ce ai însemnat tu pentru mine. . E ciudată voluptatea asta de a renunţa la tot în unele clipe. de a decădea de tot.

 ...n-am avut niciodată luciditatea omului sănătos. ceva în maşinăria subtilă a fiinţei mele a fost mereu dereglat. orgoliul meu nemăsurabil nu m-a lăsat niciodată să mă bucur de-un lucru drag...

Da ! a fost pentru mine mai mult decât pot percepe chiar eu. Dar măcar o dată în viaţă ne confruntăm cu astfel de lucruri mari, cu adevarat mari.  întâmplări ciudate, aparent banale, ce ne marchează şi  ne fac fericiţi inexplicabil. 

A.

23 septembrie 2011

9 mai 2009

mă-ntorc în urmă cu aproape  trei ani.  o după-amiaza sufocantă de mai. ne-am adunat cu toţii în faţa clădirii unde se ţinea târgul.  îmi amintesc că eram obosită şi ma dureau picioarele. ţineam în mână pliante cu diverse licee care-şi făceau reclamă.

încă simt acea zi. feţele acelea de copii, încă prea copii, entuziaşti că vor începe o nouă etapă din viaţa lor. căldura înabuşitoare şi chipul acela cu ochi mari, nostalgici, de-un negru neasemuit.  sunetul chitării şi înfrigurarea ce m-a cuprins când  i-am auzit vocea acelui străin. percepeam cum răsunetul chinuitor al cântecului  îmi strapungea sufletul. râdeam.. râdeam atât de mult încât mă miram cum de mai respir, cum de trăiesc, iar inima mea bătea gata să iasă din piept.  încă îmi amintesc ecoul chitării. ţin minte şi-acum cum mă facea să zâmbesc. e omniprezent.

 nu mai ştiu câte minute a durat. m-am întors acasă, apoi m-am prabuşit in faţa oglinzii. ţipam tot ce n-am putut ţipa pe stradă. a fost precum o fericire ce-a trecut pe langă.

 ziua aceea a rămas  într-un loc  în care e cu neputinţă de pătruns, chiar şi de mine, iar lumea exterioară n-o poate percepe.

 ultima fărâmă de realitate a dispărut şi ea înghiţită în timp.

am urcat scările trecutului in fugă.   l-am căutat uneori  printre trecători, cu acelaşi surâs stins şi tumult în suflet.  mă opream lângă vreo vitrină şi-mi aplecam privirea, inspirând adănc.  îmi plăcea emoţia aia că poate, printr-un hazard nebănuit, voi ridica capul si-l voi vedea, absurd, trecând pe lângă mine; cu aceeaşi expresie tristă a feţii, cu acelaşi aer iscoditor si nepământesc. chitaristul. 

 n-am făcut nimic în aceşti ani ca să-l găsesc.  nici n-aveam cum, şi dacă aveam, farmecul lui ar fi dispărut. preferam să-l ţin aici aşa cum l-am perceput eu în acele clipe. misterios, ciudat, enigmatic, artist; emanând o căldură şi-un zbucium neverosimil.
precum o imagine bine întipărită în minte, din copilărie, precum un cântec ce-l vei cânta din când în când.

...a trecut mult timp de atunci, iar ecoul vocii lui s-a stins uşor.

tot ce-a rămas din ziua aceea, doar nişte paşi pierduţi în goana lor spre nicăieri.

 într-o toamnă târzie aveam să aflu că el era viitorul.