when your mind says "give up", hope whispers "one more try"

ştiu că n-am fost niciodată eu motivul pentru care te trezeşti dimineaţa, cea cu care eşti în gând când te ridici din pat. da, aş fi vrut să fiu eu motivul pentru care stai cu telefonul în mână, aşteptând. motivul pentru care te întristezi, trânteşti uşa şi pleci. motivul pentru care bei pahar după pahar, motivul pentru care iei maşina nervos şi pleci, numai tu ştii unde. motivul pentru care zâmbeşti uitându-te în gol. aş fi vrut să fiu eu aceea care printr-o singură îmbrăţişare să-ţi lumineze ziua. motivul pentru care râzi ca un copil minute în şir, motivul pentru care îţi strălucesc ochii ăia cu puţin verde.. motivul pentru care plângi.. căci eu o fac.. mai mult decât ar trebui.
n-ai să întelegi niciodată de ce îmi plec capul din senin şi-mi şterg cu mâneca ochii. de ce amuţesc şi-ţi zic că n-am nimic, că mi-e puţin frig, şi-mi cufund capul în geaca ta, rămânând fără suflare.
nu ţi-am cerut niciodată să mă înţelegi, ci doar să mă iubeşti. să-mi fii acasă, culcuşul în care mă adăpostesc de lumea asta mare şi rece, ce mi-e străină.. să-mi fii adăpost şi alinare, să-mi vindeci durerea, căci sunt doar un copil ce caută drumul înapoi spre casă.
în noaptea asta mi-e frig. fumez ţigară după ţigară şi-aştept. fără sens aştept.



n-am să înţeleg niciodată ce te-a adus la mine, ce drum străin, ce enigmă nedesluşită ne-a unit în acea seară. iubirile mari sunt acelea de care te îndoieşti cel mai mult. 
e ciudat cum mi te-ai înfipt în suflet într-un timp atât de scurt, şi-ai rămas acolo şi nu mai vrei să pleci.
intuiţia îmi spune că ceva, o mână necunoscută, un lucru dincolo de orice cuvânt, dincolo de orice raţiune, a complotat pentru noi, ne controlează vieţile, ne aduce unul lângă celălalt. nu-s cuvinte prea mari, acum ştiu sigur.
seara aceea, deciziile noastre pe care le-am făcut fără să ştim de ce, paşii noştri pe aceeaşi şosea fără să-i putem controla, conduşi de aceeaşi forţă nevăzută dincolo de puterea noastră de înţelegere.

zâmbetele noastre de copii într-o noapte cu stele căzătoare, căutând prin întuneric drumul spre casă.. eram plouaţi, cu părul vâlvoi şi hainele ude, ascunzându-ne ca nişte copii ce-au făcut o boacănă să nu fie pedepsiţi. ne uitam unul la altul cu ochi străini, strălucind, ca şi cum am ascunde un mare secret, doar de noi ştiut. nu ne trebuiau multe cuvinte , ci doar să ne privim, râzând, şi-nţelegeam tot. ne citeam... ne descopeream într-o noapte de august.
 nu ştiam ce se întâmplă cu noi şi nu voiam să ştim.

n-am să uit niciodată  liniştea nopţii de munte, pietrele pe care stăteam tăcuţi, ameţiţi de curentul râului, abia putând întrerupe magia aceea nepământească.  nu te vedeam, erai doar o umbră diformă. abia te puteam auzi. ţi-aş fi spus multe, dar cuvintele îşi pierduseră forma. doar te voiam acolo, să mă sprijin de tine. ochii mi se închideau căci abia mă mai puteam ţine în golul din jur, să nu mă ia curenţii apei, să uit cu desăvârşire amintirea acelei iubiri îndepărtate. să uit cu desăvârşire de mine.


m-am prefăcut c-am căzut, ca să mă ridici, ca să mă iei de acolo, să mă salvezi din eterna noapte în care mă rătăceam. să văd dacă tu..


am plecat, dar tu ai luat-o înainte pe şoseaua pustie, în ploaia torenţială de afară, iar eu în urma ta abia mă puteam târî. n-aş mai fi vrut să se facă dimineaţă.