ea e specială. nu se compară cu nicio fată cu care-am fost. e misterioasă, intuitivă. instabilă. are o sclipire în priviri, te uiţi la ea şi-ai vrea să ştii mai mult. pare că ascunde multe şi-n acelaşi timp că e goală, fără nimic de spus, transparentă precum o apă de munte. pare că n-are nimic în ea, nici pri-mprejur.
uneori am impresia că doar joacă un rol. că ştie, dar că nu spune, că se uită, dar nu priveşte, că vorbeşte, dar nu aude. e un contrast ciudat în ea şi asta mă atrage.
e înşelătoare şi atât de sinceră. e agitată şi nu-şi găseşte niciodată locul. uneori nu pare prezentă, iar sufletul îi pare de mult plecat.
e încătuşată în dependenţe, în nopţi albe şi-o iubire ratată. e haotică şi dezordonată.
e extremistă, e rea, rece şi caldă, mincinoasă şi sinceră, dulce amară.. e şi inocentă şi vulgară. pierde nopţi întregi bând vin roşu şi fumând virginia s. în exces. sau scriind nimicuri. trecutul e leagănul ei. vinul alinarea ei. sufletul ei tânjeşte, ştiu, după un moment de fericire. îi e dor de soare. de poveşti nescrise. îi e dor de momente de pierdere de sine.
e însetată, dar nici ea nu ştie de ce are nevoie. de ce îi bate inima aşa haotic, de ce i se usucă lacrimile pe obraji, de ce şi dupa ce strigă sufletul ei. e atât de tânără şi-n acelaşi timp bătrână.
e cel mai singur om pe care-l ştiu.
singurătatea e în firea ei, nimeni n-o poate umple niciodată. de fapt, e în firea omului. e doar o iluzie amăgitoare.
e dificilă, profitoare şi egoistă. îi place să se joace.. cu ea, cu oameni, cu destinul. e orgolioasă şi indiscretă. e un foc, un foc ce nu se stinge şi mistuie tot ce prinde-n cale.
are o frumuseţe aparte. nu acea frumuseţe plastică, efemeră, ci acea oboseală din priviri, de pe chip pe care o emană cu timpul inteligenţa feminină.
e neîndemânatică şi melodramatică. râde când ar trebui să plângă şi plânge când ar trebui să zâmbească. se pricepe cel mai bine să rănească, să distrugă, să facă gafe, să piardă, să greşească iar, şi iar.
...deapănă câteva amintiri neimportante oamenilor străzii, copiilor sau câinilor. se plimbă singură pe străzi necunoscute şi admiră arhitectura caselor. ratează mereu stelele căzătoare şi asta o oftică. rămâne mută în faţa artificiilor ca un copil. îi place magia şi cred că-i vrăjitoare. uneori îmi vorbeşte despre Londra, de ploile mărunte de acolo şi de hazard. îi place să fumeze la birou, printre hârtii şi miros de cărţi vechi. şi de cafea şi de tot ce-i mai bun într-o toamnă. scrie poezii şi are cearcăne.
când mă priveşte, o face atât de brutal încât uneori mi-e frică c-ar putea să-mi ghicească trecutul. e tristă. nu ştie să ţină secrete, nu ştie să mintă, nu ştie să părăsească. e paranoică şi visătoare. e un dezastru.
ea... e precum un lucru început şi neterminat. se plictiseşte repede şi pleacă. îi place doar clipa aşteptării, nu lucrul încheiat. acea clipă magică.. liniştea dinaintea furtunii, primul fum tras din ţigară, primul fulg de nea, prima privire ce schimbă viaţa unor tineri, paharul ce se clatină în aer înainte de a cădea jos. ea.. nu va fi pătrunsă de nimeni niciodată. doar marea, cerul, cărţile, copiii din parc, nopţile şi ploaia o vor atinge. vor fi prietenii ei nevăzuţi, comori ale sufletului ei singuratic.
nu are răbdare, dar poate aştepta o viaţă întreagă dupa cineva. ea iubeşte până se transformă în propria ei umbră. iubirea o zdruncină, îi ia minţile, o ruinează.. şi totuşi nu va aparţine niciodată nimănui.
din nefericire, strălucirea i-a fost estompată de nedreptăţile vieţii şi-a oamenilor care nu au lasat-o până nu au văzut-o jos. focul ăla lăuntric ce o făcea frumoasă o dată, s-a stins. femeile simt o dorinţă nebună de a distruge şi ultima parte frumoasă şi curată din ele atunci când sunt nefericite. simt o voluptate de a decădea tot mai mult.
... am fugit de ea, de acele sentimente, de vise, de amintiri, de toate.. credeam că voi uita. eram sigur că voi reuşi s-o uit. acum sunt bătrân şi viaţa mea e un şir de evenimente banale. am cunoscut multe femei care mi-au spus ,, să nu mă uiţi". eu le-am uitat pe toate. singura pe care n-am uitat-o e cea care nu mi-a cerut-o niciodată: ea..
e timpul să te las în urmă. e timpul să mi te las să pleci, de aici, din lumea mea, din inima mea. e târziu şi ştiu că ce e pierdut, nu se mai întoarce.
iubirea mea pentru tine e ca vântul, nu se mai vede, dar o simt. oriunde m-aş duce, oriunde aş fugi, ea îmi suflă în păr, îmi răcoreşte obrajii arşi şi-mi usucă lacrimile din ochii mei obosiţi.
nu ştiu cât timp a trecut. poate doar câteva clipe, poate ore, poate secole; noţiunea timpului nu o mai am. am început prin a număra zilele, apoi anii... ştiu acum că aşteptarea mea a fost zadarnică, ştiu că nu te vei mai întoarce niciodată.
cum aş putea să renunţ la tine? ... dar trebuie, dragul meu. am o viaţă înainte, iar amintirea ta s-a transformat într-un cadavru. mă tem că eşti doar un vis nebulos, dintr-o altă viaţă, precum o stea ce abia mai clipeşte reflectată în adâncul mării. eşti atât de departe încât dacă te-aş striga, s-ar auzi doar ecoul vocii mele şi atât.
eşti pierdut, în visele mele, în amintirile mele, în neliniştile mele, în viaţa mea. eşti pierdut în noaptea aceea de la munte... acolo ai rămas, acolo am rămas, cu braţele spre tine, pe-o şosea întunecată, în briza râului şi freamătul brazilor.
mă tem că timpul ne-a schimbat. oricât aş fi vrut să nu ne-nstrăinăm, inevitabilul s-a produs.
ochii tăi, roşeaţa din obraji, privirea ta uneori încruntată, tonul vocii tale când îmi vorbeai ..îmi sunt străine acum. încerc senzaţia c-a trecut o viaţă şi poate mai mult.
dar de ce continui? ...
de ce continui să te văđ în ochi străini, să te compar cu alte chipuri? alte cântece, alte poveşti.. de ce continui să te iau cu mine oriunde m-aş duce? peste oceane şi mări, pe drumuri necunoscute, în răsărituri pustii, în trecători grăbiţi, în cărţi neterminate şi-n sărutări furate...
orice aş face, oriunde aş fugi, închid ochii şi-n întunericul obscur îmi apari tu... într-o haină neagră, printre fulgi de zăpadă, venind. apoi deschid ochii... şi-s doar eu, singură, atât de singură într-o mulţime de oameni, trăind alte poveşti.
"dragostea mea pentru tine este asemănătoare rocilor eterne din adânc. o sursă de desfătare abia simţită, dar necesară."
iubirea mea, unde eşti? fără speranţa de a ajunge la tine, îţi scriu, aşa cum o fac mereu. aşa cum am făcut mereu. sunt zile când reuşesc să nu mă gândesc la tine, când problemele zilnice mă solicită mai mult decât inima. mi-am amintit azi la cafea de gustul tău, de aroma ta. cafeaua rece şi amară avea gustul tău, gustul acelor vremuri când dimineaţa era încă o zi în care te aşteptam. îmi amintesc cum soarele intra puternic pe geam şi se reflecta în părul meu roşu şi cearcănele adânci. fumam o ţigară şi câte o grimasă îmi umbrea chipul din când în când. avam un sentiment de posibilitate, că e o nouă zi, poate o nouă şansă, ştii, acel sentiment ce-l ai când te trezeşti dimineaţa.. şi pe care azi l-am pierdut. a venit toamna iar, acel timp al anului când totul este fără viaţă.
te regăsesc în tot ce fac, ca şi cum aş aştepta să te întorci acasă..
au trecut doi ani.. acum câteva zile, te-am auzit pentru ultima oară şi de data asta n-a mai fost nimic care să mă tulbure. doar nori, nori, şi apoi soare.
afară plouă şi eu citesc poveşti. e dimineaţă şi oamenii dorm. îţi scriu iar.
ştiu că n-o să te mai întorci. nu mai am speranţa că te voi vedea din nou.. ştiu că în anii ăştia îngrozitori.. acest război, acest război fără rost dintre noi, ne-a schimbat. iremediabil, am devenit străini.
ceea ce-am pierdut nu se va mai întoarce. mi-a luat mult timp să înţeleg asta. lumea nu se va opri în loc. valurile vor spumega în continuare de-alungul stâncilor, pământul nu se va schimba, stelele voi străluci la fel de reci deasupra munţilor. prea multă răutate. prea multă minciună. oamenii nu se vor vindeca. inima mea nu se va vindeca. nu pot decât să fac pace cu trecutul.. şi să încerc să învăţ din povestea asta.
e iarnă. e iarnă în sufletul meu, iar lacrimile mele sunt precum fulgii de zapadă ce se aşează uşor peste munţi.
A.
ai pierdut o femeie care te iubea mai presus de orice. mai presus de onoarea ei, de orgoliul ei, de timpul ei, de oameni, de umilinta care a indurat-o, de ratiune..mai presus de tot. imi pare rau ca a trebuit sa fie asa, ca am avut nevoie de aproape doi ani ca sa realizez ca e timpul sa te las. ca nu mai exista niciun drum, nicio cale sa ajung iar la tine. ca nu mai exista nimic care sa ne lege. cuvintele sunt acum in zadar, nu mai pot salva nimic, nu mai au de mult valoare, am pierdut si dreptul acesta de a-ti vorbi. nu te mai iubesc, nu stiu cand am realizat asta, nici nu mai conteaza. a venit toamna. poate ca mi-a luat atata timp pentru ca imi era frica sa nu te iubesc pe tine, nu stiam alt mod de a trai decat prin tine, prin iubirea ce ti-o purtam. nu stiam sa traiesc fara tine, macar aici in sufletul meu. nu sunt cuvinte prea mari, nu exagerez deloc. iti vorbesc sincer, deznadajduit. stiu ca a fost o nebunie, o nebunie prea mare care mi-a luat mintile, si m-a aruncat. m-a aruncat si n-am putut sa ma ridic, sa continui, nu stiam ce altceva sa fac decat sa te caut pe tine. la fiecare pas ma simteam tot mai goala, stiam ca nu e bine sa te caut, stiam ca te pierd si mai mult, dar nu ma mai puteam controla. oricum nu mai aveam nimic de pierdut. voiam doar sa te aud, sa te simt acolo, ma multumeam cu atat. stiu ca ti-am facut rau, si nu am nicio scuza pentru asta, dar cel mai mult mi-am facut mie insami.
acum am alta viata, m-am schimbat si nu stiu cand si nu stiu de ce am ramas fixata pe tine, pe povestea noastra. poate ca-mi placea, aducea culoare vietii mele, imi umplea singuratatea.
te rog, iarta-ma, iarta-ma iar. iarta-ma ca n-am stiut sa traiesc fara tine. iarta-ma ca am fost atat de egoista si nebuna. n-ai inteles niciodata ce ai insemnat pentru mine. nimeni nu m-a inteles. nimeni nu te-a mai putut inlocui. vei ramane mereu cineva special oriunde m-ar duce viata. asta am realizat, pot trai fara tine, dar nu te voi putea uita niciodata.
