les enfants du paradis

noaptea de 7 decembrie 2014. frig. vin roşu. fum. plouă mărunt şi trist. a încetat să-mi mai pese.

seamănă cu o fericire tristă sau mai bine spus: resemnare. zâmbet devenit tăcere.
înfrângere. da. destinul şi soarta vitregă m-au învins. nu mai am puteri. s-au consumat toate. nu mai am nici măcar puterea de a mai vrea.

sunt obosită... iar sufletul meu abia mai are glas.

e 5:03. afară încă plouă şi fumez ultima ţigară. mă simt eliberată de nu ştiu ce povară ce mi-a îngreunat paşii.. 

am decis.
voi fi iubită. e mai uşor. voi fi iubită pentru prima oară în viaţa mea.. de cea mai minunată persoană din lume, din univers. trebuie să mai aştept... încă puţin. simt.. ceva din mine îmi spune cu toată fiinţa că întunericul în care rătăcesc de atâta timp, se va sfârşi.. şi că ploaia se va opri. că mă aşteaptă ceva cu adevărat mare.. acel ceva cu care te întâlneşti o singură dată în viaţă.. şi pe care deşi îl pierzi, va rămâne mereu. şi dacă nu... atunci voi ştii sigur că nu merit. nu în viaţa asta.