oamenii dragi, focul de pâlpâie în sobă, amintiri şi poveşti vechi depănate la un pahar de vin roşu, încăperile şi traiul modest, aerul rece, sentimentul că sunt undeva departe, la adăpost de lumea prea mare şi străină, m-au liniştit. îmi induc o pace sufletească ce numai aici o pot avea.
iubesc aceste locuri, îmi sunt adânc impregnate în suflet şi pentru totdeauna.
bunica mea s-a uitat la mine cum fumez şi mi-a spus: ,,te simţi singură. fumezi atât de mult pentru că te simţi singură şi dată la o parte."
aproape mi-a venit să plâng când am auzit aceste cuvinte atât de înţelepte ale unei femei batrâne, trecute prin viaţă, simplă, modestă şi atât de deşteaptă. i-au fost de ajuns doar câteva minute ca să mă citească, să vadă dincolo de zâmbetul meu sec şi fals, dincolo de râsetele mele goale şi triste. a reuşit să vadă ce alţii n-au reuşit în ani de zile.
oamenii simpli sunt cei mai frumoşi.
îmi iubesc bunicile. le iubesc din suflet, le iubesc până la lacrimi cu atât mai mult cu cât ştiu că într-o zi nu le voi mai vedea.. şi-o parte din mine va pleca o dată cu ele.
pe chipul lor bătut de muncă şi de timp, se citeşte o distincţie sufletească şi-o strălucire demnă ce nicăieri n-am mai văzut-o. ca şi cum sufletul rămâne mereu tânăr. ochii lor adânci şi obosiţi au văzut atâtea lucruri, atâtea poveşti, păstrează atâtea secrete, prin faţa lor a trecut o întreagă viaţă.
singurătatea e cea mai grea boală. acum ştiu. oboseala mea fizică vine din interior.. pentru că sunt obosită psihic, sufleteşte şi tot ce vreau e să închid ochii şi să nu mai ştiu.
nu sufăr de depresie. depresia e o boală a minţii. eu sufăr de o boală a sufletului ce nu se poate consola, nici vindeca. care a încetat demult să mai trăiască, să mai vrea, să se mai bucure, să mai tresară. ce pot să-i fac eu sufletului demult adormit? cum să-l trezesc la viaţă? cum să-i explic că viaţa e scurtă şi că merită trăită oricum, oricând? doarme de atâta timp.. ofilit, acoperit de iarna ce-a dăinuit mereu asupra lui.
cine ar putea înţelege ce e cu mine? de ce m-am distrus? de ce mi-e greu să-mi construiesc un viitor?
nu sufăr de depresie. sunt eu.. mereu am fost eu problema.
felul în care sunt construită şi plămădită, un suflet dificil şi trist, care nici măcar el nu se poate înţelege şi nu-şi poate găsi locul şi liniştea. nu există leac pentru mine. nici măcar dragostea.
mereu am ştiut. chiar dacă într-o zi îmi voi găsi liniştea şi alinarea lângă cineva, chiar dacă voi iubi din nou, nu va fi niciodată de ajuns. nimeni niciodată, nu va putea să mă completeze în aşa fel încât să fiu cu adevărat întreagă. mereu va exista o distanţă între mine şi celălalt. nimeni nu-mi va pătrunde sufletul, nu în viaţa asta.
acel gol, prăpaste uriaşă va exista mereu între mine şi viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu