Nothing's gonna hurt you baby.

Azi scriu căci numai astfel imi pot aduce unele lucruri in constiinta..

E parca un facut ca in clipa in care las zidurile sa se dărâme si sa-mi trezeasca constiinta, cel pe care-l caut sa se îndepărteze.

Sa fug. Sa fug atât de mult de mine, de dragostea oarba, de trăiri, de iluzii pentru ca intr-un final sa ma prabusesc.
Cu cat fug mai mult din mine, cu cat ma nelinistesc, cu atât cad mai tare pentru ca devin oarba.

E stupid sa te ferești cand stii si tu ca viata inseamna si mizerie si desertaciune si un mare gol lăsat de altcineva in urma lui.
E stupid sa fugi in permanenta de viata. Atentezi la propria persoana.

Stii. Nu voi mai fugi de tine.
Nu te voi mai cauta.
Nu te voi mai visa.

Te voi lasa in voia hazardului căci asa cum mi te-a adus, asa mi te-a si luat. Nu ma mai agit. Navighez pe apele resemnarii si detasarii.

De fapt, in clipele mele lucide,
mi se par atât de absurde si infantile sentimentele si frământările mele pricinuite de tine, încât încerc senzatia ca am ieșit din mine.

In noaptea aceasta, imi aprind tigara si rad de somnul meu adânc din care m-am trezit. Chiar atât de mult am decăzut încât sa ma preocupe un străin si luat pe deasupra cu care imi pierd noptile pe internet pentru a-i tine de urat? Un străin plin de el si manipulator si plin de orgoliu, al cărui motiv de a conversa cu mine a fost simpla voluptate de atenție, simpla necesitate de a ieși din monotonia si liniștea sufocanta a unei relații, simpla curiozitate de a se intâlni cu o alta, de a se distra, de a o vraji si apoi de a baga-o in pat si abandona fara regret.
Un străin de care nu ma leagă nimic.
Un străin, adevarat, inteligent, dar incapabil de a fi sincer, nici măcar cu el însuși.

Un străin pe care l-am vazut o singura data! Despre care m-am trezit scriind, cu care m-am obișnuit atât de mult sa vorbesc, încât aproape ca ma doare fizic lipsa lui in unele nopți.

Chiar atât m-am îndepartat de viata încât sa imi fie greu sa merg la întâlnire, o banala ieșire, un banal joc? Sa cunosc oameni? Sa ma vad cu el, sa-l seduc, sa-mi ia mințile, sa ma frământ pentru un lucru real, pentru un om pe care l-am atins, l-am sărutat, i-am respirat aerul. Sa ma simt josnica ca ma complic, ca-mi calc pe mândrie, pe principii, căci ies cu cineva ocupat.
Ah, cerule, de ce sa nu ies? De ce sa nu sparg aceasta cutie in care mi-am închis toate trăirile si fricile, ca un copil speriat de adevăr, de întuneric, de necunoscut?

Atunci as avea dreptul sa ma chinui ca acum. Nu ar mai fi absurd.
Si oricum sufăr destul.

Si ma sufoc si ma doare căci are dreptate. Căci in clipa aceasta se afla intr-o poziție superioară mie de unde ma poate domina. Cum sa nu se plictisească de mine daca nu ies? Cum sa nu se sature? Cum sa nu se scarbeasca daca tot ce-i dau sunt doar conversații lungi si lamentari inutile care au ajuns pana la saturație? Precum o copila puerila si speriata de bombe.. ce vrea sa-si alunge singurătatea făcând pe interesanta din spatele unui monitor de cacat care o desparte de tot?!

Absolut tot..
Mă simt atât de mică,
mică şi neînsemnată..

De ce nu mi-as privi toate temerile drept in fata, ca sa le sperii cu ochii mei tristi?
Cum altfel sa trec prin viata daca nu riscând, greșind, lovindu-ma, explorand, cuprinzând faptele si clipele ce nu se mai întorc?
Cunoscand oameni?
Buni, rai, mizerabili, nobili?
Oamenii nu sunt perfecti.
Nimeni nu e.

De ce n-as ieși cu el sau cu oricine ar fi.. Chiar daca stiu inca de acum ca la sfarsit nu vor fi decât ceata si lacrimi? Chiar daca stiu ca daca ma voi îndrăgosti, imi va cădea cerul in cap căci nu exista niciun drum?
De ce imi polarizează toate gândurile? obsesie uriașă,
Trebuință ca aerul.

De ce sa nu ies? Daca oricum nu mi-e bine?
De ce mi-e atât de frica de el?
De ce? Daca oricum, peste zece ani nu va mai conta?
De ce ma simt atât de obosita pentru a mai dori ceva?

De ce am lăsat viata si oamenii sa ma nimiceasca intr-atât încât sa ma retrag la adăpost, incapabila de a ma mai misca? Cred ca a fost modalitatea creierului de a se apară, instinctul de supravietuire.

Ah, privind in urma, atât de proasta si puerila am putut fi!
Unde imi erau orgoliul, rațiunea, constiinta? Unde imi erau mecanismele de apărare pe care le au majoritatea oamenilor? Cum ar fi uitarea..
Ale mele erau in discrepanta cu restul lumii. Erau total opuse.

Conflictele, despărțirea, ruptura legăturilor cu orice preț apoi Suferința. Automutilarea sufleteasca. Pastrarea iubirii, undeva, in toata ființa, incapatanarea de a nu o uita, pana cand aceasta devenea doar o fantasmă.

Unde mi-au fost mecanismele de apărare inconștiente sănătoase? Unde!?
Si toate astea din cauza lașității mele! A neîncrederii, a fricii de liniște, de odihna, de iubire.

Ah, si cate am pierdut astfel! Cate am știut sa pierd!
De ce mi-am lăsat acel foc lăuntric sa se stingă? Acea vapaie, fior al ființei mele ce ma lumina toata?
De ce astăzi nu mai am niciun ideal si ma simt bătrâna?
De ce am îngăduit sa ma sting încet, degradandu-ma, dându-ma la o parte ca altii sa treacă, pierzându-mi frumusetea si pofta de viata?

Din cauza ca am iubit?
Ah, iubito, asta te face umană, asta a contribuit la maturizarea ta.
Uita-te cum privesti acum totul la rece, detașată si straina, ca si cum urmărești un alt personaj de pe o scena pe care a căzut demult cortina.

E primavara, fetițo!
Străzile miros a flori si-a nostalgie si-a viata.
Lasa-ti toate grijile.
Trăiește-ti visele.
Atinge viata si respir-o din plin.
Ti-e sete de viata, de iubire, de riscuri, de pierdere de sine, de povesti, stiu..
Ti-e dor de necunoscut.
Hai, ce mai aștepti?
Timpul nu sta in loc pentru tine.

Esti liberă, atât de liberă!
Profita de fiecare clipa si privește viata drept in fata.
Fii prea ocupată sa privesti stelele! Pentru a te mai uita in jos, la prăpastia temerilor tale.

Imi aprind tigara

Si zâmbesc tâmp

La toate adevărurile ce ies acum la lumina, reci si calculate.

Maine e 1 Aprilie.

Ca o ironie a tot ce ai fost tu si nu-mi vei fi vreodată. Ca o gluma a sentimentelor mele.