Îţi continui activităţile de zi cu zi, te adânceşti în studii, în muncă, te orientezi pe obiective, pe dezvoltarea ta profesională şi intelectuală, pe viitor.. pe un viitor care, oricum, nu te atrage.. şi zilele trec egale una cu alta, într-o monotonie placidă. Nu te mai gândeşti la ce simţi, la ce-ţi mai şopteşte inima. Pentru o clipă uiţi chiar şi că exişti. Şi poate că, în anumite perioade din viaţa ta, este mai bine aşa. Este mai bine să uiţi de trăiri, să le îngropi adânc în tine, să realizezi lucruri productive care să-ţi distragă atenţia de la marele gol ce s-a instalat în tine.
...Dar te trezeşti într-o dimineaţă şi-n timp ce-ţi bei cafeaua, te trezeşti pentru o clipă din amorţeala aceasta şi inima îţi tresare, speriată.
..Poate că marile dureri nu dor la început. Nu te fac să plângi zile şi nopţi, urlând de disperare. Ele doar îţi deschid o rană ce nu se mai vindecă.. te fac să amorţeşti, să ascunzi totul în tine, ca un mecanism de apărare atât de necesar. Te fac să uiţi, să uiţi de tine până în ziua care, printr-un proces al conştiinţei, ele ies la suprafaţă, mai vii ca niciodată.. făcându-te să tremuri de spaimă şi de fericire tristă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu