Hey,
Am deschis pagina asta şi mă uit în gol. Ştiu că vreau să scriu. Simt că trebuie să-mi aştern gândurile, dar e un haos total aici. Mi-am turnat un pahar de vin roşu. Poate el e salvarea. E bun, mă trezeşte la viaţă şi-mi aminteşte de tine. Şi totuşi, rămân cu privirea pierdută în gol la rândurile astea care mă aşteaptă să le scriu.
Mi-am aprins o ţigară ca totul să devină mai simplu. Dar tot nu-mi pot face ordine în gânduri.
O fumez prea repede. Aprind alta. Mai iau o gură de vin. Fixez monitorul. Degetele mele reci tremură pe tastatură. Fumez ca o beţivă.
La naiba.
Mă amăgesc inutil şi-mi amplific starea.
Mă simt vinovată.
Mă simt vinovată că mă gândesc la tine. Mă învinovăţesc că nu te las să pleci odată din mintea mea înceţoşată şi plină de vise stupide. Că, uneori, când fumez şi stau relaxată, îmi imaginez că te aşezi pe scaunul din faţa mea şi că-mi zâmbeşti. Şi că-mi spui că fumez prea mult.
...Că mă trezesc în fiecare dimineaţă şi-ţi verific profilul de pe facebook ca o psihopată obsedată, şi că în fiecare noapte îţi spun stupid ,,Noapte bună" înainte să adorm, spre dimineaţă. Şi că-mi răspunde doar ecoul propriilor gânduri, evident.
Sunt atât de infantilă. Râd isteric de mine. Mai încarc, uneori, special câte o poză pe facebook şi când se întâmplă să dai like, sar ca o nebună extaziată şi toată ziua mea devine mai bună. Cât de clişeică sunt..
Un căcat de like. Un like pe care îl dai oricărei persoane pe care o cunoşti, automat, instinctiv. Îţi dai seama cum fac când mă cauţi?!
E 3:02
Voi termina vinul ăsta sec şi mă voi pune în pat. Mă voi gândi iar la tine şi la cât de naivă sunt. La cum mă las folosită de oameni doar pentru a sorbi o clipă din fericire. Doar pentru a mă pierde pentru o clipă. Doar pentru a trăi pentru o clipă între ameţeală şi visele mele. Mă voi gândi iar la tine şi-mi voi imagina scenarii şi conversaţii şi zile care nu vor veni niciodată. Mă voi gândi până se va lumina afară şi mă voi plictisi şi voi adormi într-un sfârşit.
Am ieşit pe uşa aia acum două luni. Parcă a fost ieri.
Dar din ultimul timp m-am obişnuit să aştept. Când am devenit opusa celei care eram?!
Te-am văzut zilele trecute. Ai trecut pe lângă mine în timp ce mă grăbeam să mă servesc cu un pahar de vin. Nici nu am apucat să mă aşez bine pe scaun că tu te-ai întors spre mine şi vocea ta a răsunat ecou în toată sala şi în lumea mea. Am încremenit. Te-ai apropiat de mine, parcă jucam într-o piesă tragico-comică. Lumea s-a răsturnat în momentul ăla şi eram doar într-un vis în care existam doar noi. Totul s-a şters din jurul meu, toţi erau doar decoruri.
Zâmbeai, dar nu păreai prea fericit că erai nevoit să mă abordezi. Chiar înainte de asta, îmi spusesem că atunci când te voi vedea, nu mă voi mai preface că nu te observ, că îmi voi face curaj şi te voi saluta sau îţi voi zâmbi sau orice... Ce slabă m-am arătat! N-am putut să-ţi vorbesc. Mi s-a tăiat brusc curajul şi ţi-am răspuns sec când m-ai întrebat ce fac.
Ai plecat. Căci nu păream prea abordabilă.
Ce era să-ţi spun? Că mi-a fost dor de tine şi că eram în singurul loc în care voiam să fiu? Că e nedrept să mă gândesc la tine şi să aştept să mă cauţi, că mă simt vinovată şi decăzută. Că mă întâlnesc mereu cu aceleaşi fantome din trecut şi că nu-mi învăţ lecţia?
Vezi tu... un singur moment ca ăsta, aparent banal şi lipsit de importanţă, va rămâne pentru totdeauna. Doar câteva minute de care îmi voi aminti mereu.
E 3:21
Am terminat paharul de vin şi mai am patru ţigări.
Mai e puţin şi se face dimineaţă. Aş vrea să plouă. M-aş îmbrăca acum şi aş traversa iar Bucureştiul ca să ajung la tine. Ţi-aş spune să-mi faci o cafea şi să stăm de vorbă. Am atâta nevoie să vorbesc cu tine! Vreau să sorbi din cafea şi din tristeţea mea. Să mă arunc în gol. Să ne pierdem în nebunia asta şi să greşim din nou. Până n-o să mă mai doară.
V.
Rândurile acestea sunt pentru tine.
Ţi-am scris azi pentru că nu voiam să te uit.
Dar ştiu acum că nu reprezint nimic pentru tine.
N-au fost multe momentele noastre, dar le port cu mine.
Îţi voi mulţumi mereu pentru felul în care m-ai făcut să visez.
La tine am intrat pe uşă prima oară ca şi cum aş fi ajuns acasă. Eram ameţită şi veneam de la A. În acea noapte, pentru prima oară, plecam de la A. grăbită. Pentru prima oară, după atâta timp, nu mai era el singura persoana din lume cu care voiam să stau. Şi crede-mă, era aproape imposibil.
Cu tine m-am apropiat din nou de viaţă. Poate sună stupid, dar nu mă mai simţeam amorţită. Am descoperit din nou strălucirea zilelor care vin, fără să-mi mai fie frică că trec prea repede şi că pierd ceva. Şi-am descoperit părţi ascunse din mine pe care nu le ştiam, părţi fragile şi frumoase.
Cu tine am băut vin şi mi-am imaginat vieţile oamenilor din blocul vecin.
Pe tine te-am privit minute în şir, fără să mai vreau altceva.
Cu tine am dansat, într-o dimineaţă de martie, acolo, la etajul 4, şi m-am împiedicat şi-am fost un dezastru. Şi m-am simţit eternă. Am simţit că momentul ăla va rămâne.
Cu tine m-a prins dimineaţa dormind.
Tu m-ai lăsat să te strâng în braţe şi să mă pierd.
Tu mi-ai zâmbit înainte să cadă cortina şi să se facă linişte.
Tu mi-ai fost un vis spre care am fugit mereu pe strada plină de pomi înfloriţi şi de speranţe. Am tresărit mereu când am ajuns pe coridoarele alea întunecate, aşteptând să te văd din nou.
Ajungeam mereu prima ca să prind loc în primul rând şi paşii îmi răsunau ecou pe coridoarele goale care îţi purtau prezenţa.
În noaptea asta am plâns mult. Şi ţi-am scris. Căci ştiu că toate lucrurile acestea nu vor mai conta într-o zi. Căci ştiu că timpul mi te va lua. Şi mă doare căci e un fel de despărţire. Atât de fraieră sunt!
Mi-e frig şi am băut două pahare de vin de când nu mi-ai mai răspuns. Simt că pleci şi tu din inima mea căci, în lipsă de fapte de noi, te stingi.
Va fi doar un gol pe care îl va umple altcineva într-o zi.
Vei rămâne doar aici, printre rândurile astea şterse de timp.
Se vor şterge detaliile, zilele şi anii care vor veni le vor înghiţi pentru totdeauna.
Poate că într-o zi voi închide ochii şi voi vedea strada aia în care alergam spre tine în ploaie. Vor rămâne şi coridoarele pustii în care îmi auzeam ecou fiecare bătaie a inimii. Şi dansul acela, în care ne căutam prin întuneric, ameţiţi şi fericiţi. Şi scena unde te-am văzut prima oară. Şi primul nostru sărut pe care l-am visat înainte să fie.
Poate că timpul nu le va şterge. Poate că ele vor rămâne pentru totdeauna în această poveste pe care am scris-o plângând şi zâmbind.
Rămâi cu bine, V.
A., te-am revăzut azi.
Şi n-am mai tremurat.
E drept, inima îmi bătea gata să-mi sară din piept şi mă enerva cumplit.
Stăteai la locul de fumat, printre toţi oamenii ăia, şi erai la fel ca ei, doar un străin. Când te-am zărit, pentru câteva secunde am stat să-mi dau seama dacă eşti tu sau dacă mintea îmi joacă feste. Nu puteam să cred că eşti tu. M-am repezit să stau jos şi m-am aşezat exact în locul unde te-am văzut prima oară în iarna aia gri.
Am ştiut că te voi revedea azi, încă de când am plecat de acasă. Ca de fiecare dată înainte să te văd... şi se întâmplă atât de rar să te văd.
Toată fiinţa mea mi-a spus. Chiar vizualizasem imaginar cum îmi apari în faţă. Şi m-am rugat să nu. La naiba, m-am rugat ca de data asta presimţirile mele să nu se mai împlinească. Dar la mine funcţionează legea respingerii.
Mi-am aprins o ţigară. Te priveam din când în când, speriată şi plictisită, printre mulţimea de oameni. Şi brusc, privirile noastre s-au întâlnit. A durat doar o secundă. O fracţiune de secundă. Nu te aşteptai să mă vezi... ceva în expresia ochilor tăi s-a schimbat în clipa în care m-ai zărit. Te-am luat prin surprindere, ştiu. Eu eram pregatită căci te văzusem dinainte. Şi totuşi, am întors capul, ca într-un film din ăla prost. Ai părut puţin speriat. Eram destul de tristă şi eram îmbrăcată toată în negru.. neagră ca toate amintirile tale, ca toate lucrurile care ar fi trebuit să fie, dar care n-au mai văzut lumina.
Lumea s-a blocat în loc atunci. Apoi şi-a reluat cursul firesc.
Am plecat.
Uneori mă supăr pe mine că sunt atât de fraieră şi că-mi creez poveşti. Că las să mi se frângă lumea pentru atât de puţin.
Îţi scriu în grabă, A., parcă mi-e frică să nu-mi pierd ideile.
Îmi pare rău, vechi prieten, că am plâns după tine. Că mi-am creat scenarii. Că n-am vrut să înfrunt realitatea.
Sunt zile în care nu mă mai gândesc la tine.
Dar, uneori, îmi amintesc.
Ne aprindem un joint şi aduci berea din frigiderul de pe hol. Ne privim intens. Sunt departe. Şi pereţii ăştia mă dor. Şi tu eşti singura persoană din lume pe care o iau cu mine atât de departe de momentul prezent.
Trag fumul în piept şi respir noaptea. Mă îmbrac cu ea, mă înec, o inspir, o lepăd ca pe un răcnet din mine... căci ea e complicea noastră.
Frunzele toamnei mi se revarsă prin păr şi se risipesc pe strada asta în care te-am căutat zadarnic. Şi pe banca pe care te aşteptam mereu speriată, în faţă la Mega.
Nu e niciun anotimp aici. Nu e nici frig, nici cald. E doar un gol insuportabil. O stradă infectă care nu duce nicăieri. În care îţi auzi doar propriul ecou. În care te întâlneşti mereu cu tine şi te sperii şi fugi înfricoşat şi plictisit de tine. Dar n-ai unde să fugi. Tot la tine ajungi.
E doar un gri imens. Şi intens. O stradă în care timpul a stat în loc. În care toate lucrurile au trecut şi nu vor mai veni niciodată. Şi chiar dacă ar veni... prea târziu, clipa a încremenit în loc şi te vei găsi în acelaşi cerc fără sfârşit.
N-am cum să te mai găsesc aici. N-am cum să mai găsesc pe nimeni.
Iau o gură de bere şi scrumez pe măsuţa de lângă geam. Miroase a dimineaţă de primăvară, a fum de ţigară şi-a vise stinse.
Ne înfingem picioarele în nisip şi ne lăsăm duşi de val. E un val negru ce acoperă cerul. Înghit apă crezând că respir aer. E linişte aici, în tot haosul ăsta.
Sting ţigara şi plec. S-a luminat afară.
Şi aici, în inima mea. Şi pe toate drumurile în care am rătăcit în întuneric, căutându-te. Ne-a înghiţit lumina.
Mai ştii noaptea aia în care nu mai ştiam să ajung la tine? Ultima noapte în care ne-am întâlnit. Încurcasem drumul. Mergeam pe aleea cufundată în beznă şi la capătul ei se vedea lumina. Acolo erai tu, aşteptându-mă.
La fel nu te mai găsesc azi. Nu mai ştiu unde eşti. Ai plecat de la sfârşitul aleii. Şi din lumea mea.
Nu ne-am luat rămas bun. Îmi iau acum, cu ultima filă în care te vei mai regăsi.
Rămâi cu bine, A.
Plouă torenţial afară.
Am părul ud şi-n camera mea miroase a flori de primăvară. A noapte de mai, a vise nespuse, a începuturi.
Pielea mea e fină. S-au impregnat în ea atâtea atingeri şi şoapte şi poveşti ce s-au stins în timp. Nu ştiam că poate fi rănită aşa de uşor.. Pielea mea e fină. Şi poartă atâtea amprente cât să-mi acopăr toate trăirile.
Un pian se aude ecou de departe. Şi vântul şopteşte enigme prin uşi.
Părul îmi miroase a ploaie şi-a nopţi albe. Mă înfior şi-mi aprind o ţigară. E atât de târziu... aici, în inima mea, încât sfârşiturile mele devin începuturi. Mă apropii de fereastră şi respir noaptea asta sublimă de mai.
Mă uit la cer. E atât de aproape, parcă stă să cadă.
Iar tu îmi eşti atât de departe.
Îmi amestec gândurile cu o vodkă cu lămâie şi-n ploaie mă ascund. Aici vreau să stau. În lumina felinarelor târzii să strălucesc... pe strada asta uitată.
În ploaia mea vreau să alerg,
cu ea vreau să plâng,
cu ea vreau să cad.
