A., te-am revăzut azi.
Şi n-am mai tremurat.
E drept, inima îmi bătea gata să-mi sară din piept şi mă enerva cumplit.
Stăteai la locul de fumat, printre toţi oamenii ăia, şi erai la fel ca ei, doar un străin. Când te-am zărit, pentru câteva secunde am stat să-mi dau seama dacă eşti tu sau dacă mintea îmi joacă feste. Nu puteam să cred că eşti tu. M-am repezit să stau jos şi m-am aşezat exact în locul unde te-am văzut prima oară în iarna aia gri.
Am ştiut că te voi revedea azi, încă de când am plecat de acasă. Ca de fiecare dată înainte să te văd... şi se întâmplă atât de rar să te văd.
Toată fiinţa mea mi-a spus. Chiar vizualizasem imaginar cum îmi apari în faţă. Şi m-am rugat să nu. La naiba, m-am rugat ca de data asta presimţirile mele să nu se mai împlinească. Dar la mine funcţionează legea respingerii.
Mi-am aprins o ţigară. Te priveam din când în când, speriată şi plictisită, printre mulţimea de oameni. Şi brusc, privirile noastre s-au întâlnit. A durat doar o secundă. O fracţiune de secundă. Nu te aşteptai să mă vezi... ceva în expresia ochilor tăi s-a schimbat în clipa în care m-ai zărit. Te-am luat prin surprindere, ştiu. Eu eram pregatită căci te văzusem dinainte. Şi totuşi, am întors capul, ca într-un film din ăla prost. Ai părut puţin speriat. Eram destul de tristă şi eram îmbrăcată toată în negru.. neagră ca toate amintirile tale, ca toate lucrurile care ar fi trebuit să fie, dar care n-au mai văzut lumina.
Lumea s-a blocat în loc atunci. Apoi şi-a reluat cursul firesc.
Am plecat.
Uneori mă supăr pe mine că sunt atât de fraieră şi că-mi creez poveşti. Că las să mi se frângă lumea pentru atât de puţin.
Îţi scriu în grabă, A., parcă mi-e frică să nu-mi pierd ideile.
Îmi pare rău, vechi prieten, că am plâns după tine. Că mi-am creat scenarii. Că n-am vrut să înfrunt realitatea.
Sunt zile în care nu mă mai gândesc la tine.
Dar, uneori, îmi amintesc.
Ne aprindem un joint şi aduci berea din frigiderul de pe hol. Ne privim intens. Sunt departe. Şi pereţii ăştia mă dor. Şi tu eşti singura persoană din lume pe care o iau cu mine atât de departe de momentul prezent.
Trag fumul în piept şi respir noaptea. Mă îmbrac cu ea, mă înec, o inspir, o lepăd ca pe un răcnet din mine... căci ea e complicea noastră.
Frunzele toamnei mi se revarsă prin păr şi se risipesc pe strada asta în care te-am căutat zadarnic. Şi pe banca pe care te aşteptam mereu speriată, în faţă la Mega.
Nu e niciun anotimp aici. Nu e nici frig, nici cald. E doar un gol insuportabil. O stradă infectă care nu duce nicăieri. În care îţi auzi doar propriul ecou. În care te întâlneşti mereu cu tine şi te sperii şi fugi înfricoşat şi plictisit de tine. Dar n-ai unde să fugi. Tot la tine ajungi.
E doar un gri imens. Şi intens. O stradă în care timpul a stat în loc. În care toate lucrurile au trecut şi nu vor mai veni niciodată. Şi chiar dacă ar veni... prea târziu, clipa a încremenit în loc şi te vei găsi în acelaşi cerc fără sfârşit.
N-am cum să te mai găsesc aici. N-am cum să mai găsesc pe nimeni.
Iau o gură de bere şi scrumez pe măsuţa de lângă geam. Miroase a dimineaţă de primăvară, a fum de ţigară şi-a vise stinse.
Ne înfingem picioarele în nisip şi ne lăsăm duşi de val. E un val negru ce acoperă cerul. Înghit apă crezând că respir aer. E linişte aici, în tot haosul ăsta.
Sting ţigara şi plec. S-a luminat afară. Şi aici, în inima mea. Şi pe toate drumurile în care am rătăcit în întuneric, căutându-te. Ne-a înghiţit lumina.
Mai ştii noaptea aia în care nu mai ştiam să ajung la tine? Ultima noapte în care ne-am întâlnit. Încurcasem drumul. Mergeam pe aleea cufundată în beznă şi la capătul ei se vedea lumina. Acolo erai tu, aşteptându-mă.
La fel nu te mai găsesc azi. Nu mai ştiu unde eşti. Ai plecat de la sfârşitul aleii. Şi din lumea mea.
Nu ne-am luat rămas bun. Îmi iau acum, cu ultima filă în care te vei mai regăsi.
Rămâi cu bine, A.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu