Being alone never felt right. Sometimes it felt good, but it never felt right

Mi-e dor de tine, mă. 

Stau ca tâmpita la 6 dimineaţa şi-ţi scriu. N-am dormit. N-am putut. E soare afară. Şi mă deprimă că m-a găsit nedormită. E o nouă zi, sufocantă, la ştiri ne spun ăştia că sunt temperaturi istorice, explozii solare, ca în fiecare an... E cald ca dracu, chiar şi la 6 dimineaţa. Aş vrea să fiu la mare. La marea mea, singura mea linişte. Să mă trântesc pe nisip. Să am nisip în păr şi pe piele şi marea să îmi bată în tâmple. Să mă mângâie, să o respir, să îi îmbrăţişez tot tumultul şi liniştea şi singurătatea eternă. Şi adâncimile pe care eu i le ştiu atât de bine. Şi e atâta soare şi alb... şi valurile îmi cântă a nostalgie şi-a uitare. Urlă a linişte direct pe timpane. Şi-n sufletul ăsta frânt. Vreau să se oprească timpul în loc. Şi să mă pierd în marea care se deschide la picioarele mele şi-şi schimbă culoarea care e când albastră când verde. E atât de înşelătoare şi frumoasă. 

Marea a fost mereu prietena mea. Şi o ascult chiar şi atunci când nu o am lângă mine. O ascult mereu, atunci când toţi din jurul meu dispar şi se face linişte, e agitată şi mă ameţeşte; mă cufund în adâncurile ei şi mă pierd. Mă pierd. Mi-e dor de ea. Mereu. E cea mai ascunsă parte din mine. Singura în care vreau să mă pierd şi să nu mai ştiu. 

Ţigara asta aş vrea să o fumez la mare. Să miroasă a mare, a sare, a fum de ţigară, a nisip ud, a nostalgie. A vise pierdute. A speranţă. A viaţă... Marea miroase a viaţă. Ea e lumea mea. Aşa cum am visat-o mereu. Acolo pot să respir. Acolo pot să mă simt. Acolo tristeţea se transfomă-n nostalgie şi singurătatea în amintiri.

Mă sufoc în Bucureştiul ăsta trist şi prăfuit şi gri.

Mi-e dor de tine, mă.

Mi-e dor de tine şi-s tâmpită. Nebună. Că nu îţi scriu. Că de luni întregi mă complac ca proasta şi aştept. Nu ştiu ce aştept. Măcar să te uit? De ce nu vreau să te uit? De ce nu îmi calc pe mândrie şi nu-ţi scriu? Mă doare inima, mă sfâşie liniştea asta, îmi vine să ţip; e ca o duminică din aia în care eşti singur şi te apasă în piept, şi e soare afară şi te izolezi în casă, şi aştepţi. Aştepţi. Auzi ceasul din perete, atâta linişte e. Şi te simţi mizerabil şi ai vrea să suni pe cineva, sau să faci ceva, orice, dar nu te poţi mişca din loc. Nu mai ai puterea să vrei. E o stare din aia tâmpită, în care nu ţi-e cald nici frig, nu mai simţi nimic. Eşti amorţit. Şi-ţi torni un pahar de vin şi fumezi un pachet de ţigări şi asculţi aceleaşi melodii, apoi îţi dai seama că nu le mai auzi, că nu te mai ating, că te zgârie pe timpan. Vrei să dormi. Să dormi mult şi să nu mai ştii. Da. Fiecare zi care a trecut e un şir lung de duminici apăsătoare şi gri.

Cred că ştiu de ce nu îţi scriu. Mă mint. Îmi place ca în fiecare zi care vine să sper că e ziua în care tu o să mă cauţi. În sfârşit. Şi că o să o fac pe indiferenta, cea care nu a aşteptat deloc acest moment. Şi că o să ne revedem. Că o să bem vin şi o să râdem, acolo, lângă geam, privind cum se luminează de zi. Îţi iubesc zâmbetul care îmi cutremură universul. Şi atunci când râzi. Îmi râzi pe suflet. Îmi râzi ecou în inima mea. Şi mâinile tale cu mişcări vii, şi felul în care accentuezi cuvintele. Mă reîndrăgostesc mereu de fiecare dată când te văd. O să te ascult fascinată şi apoi, ameţită, îţi voi spune ce dor mi-a fost de tine. Şi să-mi mai pui un pahar de vin. Voi fuma prea mult şi o să mă cerţi că e prea mult fum între noi. Şi n-o să ştii că momentul ăla e singurul pe care l-am aşteptat, că vreau să opresc clipa în loc. Îmi vei spune iar că îţi plac cerceii mei şi unghiile mele şi parfumul meu. Că sunt inteligentă şi specială. Adică o ciudată. Şi sexy. Şi hardcore. Şi un dezastru. Că nu ai uitat că exist. O să-mi pierd iar un cercel şi o să mă reîntorc, să-mi adun tristeţea pe care o las de fiecare dată în urma mea. Nu e loc de tristeţe la tine, tu eşti atât de viu. O să-ţi cer să mă strângi în braţe tare, măcar câteva minute. Şi o să fiu tristă şi fericită în acelaşi timp. Şi apoi o să ne futem iar până dimineaţa. Şi n-o să mai vreau să plec. Pentru că sunt atât de singură. Şi fiecare dimineaţă mahmură îmi aduce un sentiment tâmpit, oribil, toată singurătatea din lume îmi apasă pe umeri şi se amplifică şi mă înghite. Şi toate rănile mă dor şi-mi sângerează mai mult ca niciodată. Şi nu mă mai simt. Şi vreau să mă uit. Aşa că nu mai vreau să plec. Şi adorm în braţele tale. Acasă.

Mă trezesc înaintea ta. Te privesc cum dormi şi în sfârşit pot simţi o fărâmă de fericire. Mă simt întreagă. Te trezesc. Ai întârziat şi te superi. Şi vreau să-mi aprind o ţigară, dar îmi zici să o sting. Dimineaţa nu mai am voie. Noaptea e altfel. Noaptea a trecut. Trebuie să mă car. Te îmbraci şi mă ignori. 

Eu privesc pe geam cum lumea s-a trezit la viaţă. E soare, e o nouă zi, oamenii se duc unde au ei treabă, e soare şi mi-e frig. Îmi iau inima în dinţi şi mă îndrept spre uşă. Observi şi te opreşti puţin. Mă săruţi şi te iau în braţe. Îmi place să stăm aşa, unul într-altul. Te strâng tare, aproape te sufoc. Mi-e dor de tine. Chiar şi acum. Şi mă doare. Chiar şi uşa asta sinistră care se închide în urma mea şi răsună ecou pe coridorul gol.

Ce tristă sunt. Tu îţi trăieşti viaţa, şi eu te aştept. Te aştept. Te aştept. Ai fost atâta timp aici. Nu lângă mine, ci în inima asta frântă a mea. Nu era drept, dar mereu mi-a plăcut să mă complic. Să dau un sens existenţei ăsteia dereglate şi anoste. Pentru că adevărul e că am fugit mereu de iubire şi de fericire. De simplitate. De linişte. De echilibru. De începuturi. De sfârşituri. Mi-a fost frică. Şi m-am îndrăgostit de tine căci am ştiut din prima clipă că n-o să fii niciodată al meu. Dar a meritat. Căci am trăit. M-am trăit. Am ars. Şi asta e tot ce contează. Am ştiut din prima clipă că tu o să-mi faci viaţa mai frumoasă. Mai intensă. Mai colorată. Doar existând aici. În amintirile şi visele mele. Te simt. Ai fost mereu aici. În mine.

E timpul să sting ţigara şi să merg la culcare. E timpul să nu-ţi mai zic noapte bună. Sau somn uşor... Că niciodată nu e noapte. E timpul să mă dezobişnuiesc.. Până o să uit de tot... Şi să-ţi mai scriu.

We fall

Hey, you.

Ce mai faci?

Trec zilele şi niciun semn de la tine. Trec lunile şi trece vara şi eu la fel de stupidă rămân, ca în nopţi ca asta, în care îmi torn un pahar de vin şi încep să-ţi scriu. 

Ultima oară când te-am văzut era destul de frig şi mirosea a primăvară. A ploaie şi-a nostalgie. A viaţă din aia palpitantă în care te simţi cu adevărat viu, în care visezi ca un cretin şi simţi cum inspiraţia îţi curge prin vene şi te laşi purtat în derivă, ca o frunză bătută de vânt.

Acum miroase a tei, a linişte, a vară toridă şi sufocantă în care aştepţi să plouă. În care aştepţi un semn, orice, la naiba. Măcar să nu te mai simţi atât de amorţit. 

E trecut de miezul nopţii şi am ieşit afară. M-am aşezat pe bordură cu sticla de vin şi am început să-ţi scriu. 

În unele nopţi visez că mă cauţi. Apari în sfârşit şi stârneşti uragane. Şi cutremure din care mă chinui să scap. Sunt în camera mea, în camera asta mică şi plină de vise, şi pereţii încep să se mişte şi pământul se zguduie şi nu mai pot să stau pe picioare. Cad. Alteori, văd valuri imense care se apropie de ţărmul în care picioarele mele s-au blocat în nisip. Nu mă pot mişca din loc. Mă resemnez. Chiar simt o voluptate nebună de a mă pierde în valuri. De a mă lăsa purtată cât mai departe de ţărmul ăsta de care m-am plictisit. De a nu mai rămâne nimic din tot ce a fost. 

Azi-noapte am fost în club. Printre mulţimea aia de maimuţe bete în călduri, m-am simţit din nou singură. Ciudat, dar de fiecare dată când merg în club, mă simt şi mai singură. Rămân mereu cu un fel de scârbă, jurând că e ultima oară când mai calc prin vreo bodegă. De fiecare dată când încerc o conversaţie, sper din tot sufletul că de data asta nu va mai fi la fel, dar sfârşesc prin a mă plictisi teribil. Aproape că îmi vine să plâng. Singurele momente mişto sunt când închid ochii şi dansez ca şi cum aş fi singură, ca şi cum toţi ar deveni simple decoruri. Mă învârt în lumina obscură şi sunt departe, într-un univers al meu, pe care nu-l vor cunoaşte niciodată şobolanii ăştia în călduri. Ah, şi când mă retrag afară la ţigară, şi am momentul meu de linişte şi introspecţie, începând să visez beată la oamenii care nu sunt lângă mine şi cu care aş vrea să beau, pe o bancă, în parc, chiar în momentul ăla, dar apoi îmi amintesc dezamăgită că şi de-ar fi, n-aş şti să cuprind clipa, să mă bucur cu adevărat de ea. M-aş face şi mai muci şi mi s-ar face dor de alte persoane...

Voi mai putea fi vreodată prezentă?

It's just another night And I'm staring at the moon I saw a shooting star And thought of you

So open your eyes and see
The way our horizons meet
And all of the lights will lead
Into the night with me

În noaptea asta, mergând pe strada cu parfum de tei, am văzut o stea căzătoare. Era o lumină albastră, atât de strălucitoare şi magică încât pentru o clipă am crezut că visez. Eu mereu ratez stelele căzătoare.. Cădea trist din cerul nopţii de vară, cădea spre abis pierzându-se pentru totdeauna în neant. A dispărut atât de repede.. ca şi cum n-ar fi existat niciodată. S-a stins sub ochii mei obosiţi şi m-am oprit speriată din drum. Aş fi vrut să mă mai bucur de lumina ei măcar pentru o clipă. Dar era pierdută ca acele lucruri care strălucesc mai mult ca niciodată în căderea lor, înainte de a fi uitate. Ca şi cum n-au existat niciodată... şi le observi abia atunci când pleacă. Abia atunci le observi frumuseţea şi te opreşti din drum, admirându-le cum se sting.

M-am blocat, ştiind că trebuie să-mi pun o dorinţă. Ce ciudat. Să-ţi pui o dorinţă când o stea piere, când energia ei se stinge, când cerul devine mai întunecat şi mai trist.

M-am gândit la tine, V.

Mie mi-e cam frică cu tine, mă.

Trec printr-o perioadă plină de haos şi schimbări care mă sperie. Mi-e frică. Dar nu vreau să-mi recunosc. Mi-e atât de frică că voi eşua în încercarea mea de a-mi construi un viitor, că mă voi dezamăgi şi mai mult şi că mă voi întoarce din nou la obiceiuri ce-mi distrug sufletul uşor uşor.

Mai sunt patru zile până la licenţă. Sunt atât de anesteziată încât creierul meu a refuzat să se mai panicheze. Nu mai simt nimic. Vreau doar să treacă. Vreau doar să dorm sau să uit de mine. Anxietatea mă însoţeşte permanent şi e mereu gata să mă paralizeze. Cândva, nu eram aşa. Cândva, în faţa unor astfel de provocări, mă ambiţionam şi mă concentram pentru a-mi atinge scopul, frica nu punea stăpânire pe mine, iar noaptea nu-mi era zi. 

Cândva, eram o fiinţa normală, cu tendinţe psihopatologice, dar ţinute sub control, atât de bine înăbuşite şi ascunse încât nu reuşeau să mă afecteze, stăteau latente pentru ca la un moment dat să iasă la suprafaţă.

Înainte fugeam pentru ca durerea să nu mă prindă din urmă, înainte fugeam şi săream ca nebuna peste obstacole şi nu mă opream până ce nu-mi atingeam ţelul. Totul era atât de firesc, de organizat, de normal. Acum m-am oprit speriată în loc, căcată pe mine, aşteptând să fiu lovită din toate părţile şi să nu mai ştiu. Acum nu mă mai bucură nimic, căci anticipez toate zilele care vor veni şi toate trăirile care îmi vor cuprinde sufletul. Dar mai bine nu mă gândesc la asta căci e sinucidere totală.

Mai bine învăţ să mă bucur din nou de toate lucrurile simple ca atunci când eram copil şi totul era magic pentru că puteam să simt. Şi astfel, toate păreau mereu noi.

După 12 ore de studiat frenetic, târându-mă efectiv prin materie de zici că era medicină, într-un moment de luciditate, m-am oprit. Asta e. N-o iau, voi urma calea ruşinii şi mă voi resemna într-o zi. Mi-am turnat un pahar de bere, de fapt o cană că era la mai îndemână, şi am început să scriu, neştiind ce să fac. E 4 dimineaţa şi mai sunt patru zile până la înfricoşătoarea şi inevitabila licenţă şi o lună până la căcatul ăla de master pe care trebuie să-l fac pentru a-mi păstra stima de sine intactă. Pentru a evolua. Pentru a nu fi mai proastă decât alţii. Pentru a avea un sens. O carieră. Un scop. Orice. Mă gândesc cât de singură sunt şi cât de incapabilă de a schimba asta. Cât de mult rău îmi fac conştient. Cum creierul meu fiţos mă împiedică de a fi fericită şi de a duce o viaţă normală. Mă oftic şi nici măcar nu pot să plâng. Mă oftic şi mai tare când mă gândesc că mă chinui să ajung psiholog, ce ironic! Parcă e un făcut ca toţi oamenii cu probleme să se strângă la facultatea de psihologie. De parcă i-ar putea salva... e un fel de complex de superioritate născut din complexul de inferioritate, e un fel de negare a propriilor tulburări căutând să le găseşti în altul şi să le vindeci. Să te simţi mai bine cu tine. Singur oricum n-ai cum să te vindeci oricâtă psihologie ştii.

Sunt praf. Beau bere şi scriu ca tâmpita pe blogul ăsta uitat de vreme în loc să dorm, să mă trezesc şi să învăţ panicată că se scurg zilele. Fumez ca bolnava şi nu mă pot opri şi mi-e rău. N-aş fi crezut că cineva poate să fumeze mai mult decât fumam eu înainte. 

Mă gândesc la tine. Îmi amintesc că exişti. Glumesc. N-a existat zi în care, prin tot haosul ăsta în care mă adâncesc, să nu mă gândesc la tine. În care, printre nervi şi stres şi multe ţigări fumate şi panică, să nu-ţi verific profilul de facebook ca o psihopată. N-a existat dimineaţă în care să nu-ţi zic noapte bună şi să nu strâng perna în braţe ca o tâmpită.

Gândul că poate te voi revedea după perioada asta oribilă îmi mai alină sufletul. Mă mint singură că mă vei căuta şi-mi voi mai potoli setea. Că-ţi voi povesti cât de dor mi-a fost de tine şi cum am făcut-o pe indiferenta, că mi-ai lipsit mult... Dar apoi îmi amintesc că pentru o clipă de fericire nu se merită să te chinui atât de mult. Pentru ce, V.? Pentru ce să trăiesc aceleaşi scenarii dacă le ştiu finalul? Pentru o clipă? O blestemată de clipă de care îmi voi aminti şi o voi retrăi la nesfârşit, deformându-i realitatea..? până ce se va stinge.

Merit să fiu iubită.

Ştiu că vei pleca şi tu, într-o zi, din inima mea. Ştiu că voi mai suferi şi că voi mai fi fericită. Dar acum tu eşti singura scânteie ce mă mai încălzeşte de frig. Mă tem că te stingi pe zi ce trece şi că nu am puterea să opresc asta. Mă tem că într-o zi voi uita să-ţi mai zic noapte bună şi că nu te voi mai găsi nicăieri, în locurile astea reci din inima mea.

S-a luminat de zi. Noapte bună, V.