Trec printr-o perioadă plină de haos şi schimbări care mă sperie. Mi-e frică. Dar nu vreau să-mi recunosc. Mi-e atât de frică că voi eşua în încercarea mea de a-mi construi un viitor, că mă voi dezamăgi şi mai mult şi că mă voi întoarce din nou la obiceiuri ce-mi distrug sufletul uşor uşor.
Mai sunt patru zile până la licenţă. Sunt atât de anesteziată încât creierul meu a refuzat să se mai panicheze. Nu mai simt nimic. Vreau doar să treacă. Vreau doar să dorm sau să uit de mine. Anxietatea mă însoţeşte permanent şi e mereu gata să mă paralizeze. Cândva, nu eram aşa. Cândva, în faţa unor astfel de provocări, mă ambiţionam şi mă concentram pentru a-mi atinge scopul, frica nu punea stăpânire pe mine, iar noaptea nu-mi era zi.
Cândva, eram o fiinţa normală, cu tendinţe psihopatologice, dar ţinute sub control, atât de bine înăbuşite şi ascunse încât nu reuşeau să mă afecteze, stăteau latente pentru ca la un moment dat să iasă la suprafaţă.
Înainte fugeam pentru ca durerea să nu mă prindă din urmă, înainte fugeam şi săream ca nebuna peste obstacole şi nu mă opream până ce nu-mi atingeam ţelul. Totul era atât de firesc, de organizat, de normal. Acum m-am oprit speriată în loc, căcată pe mine, aşteptând să fiu lovită din toate părţile şi să nu mai ştiu. Acum nu mă mai bucură nimic, căci anticipez toate zilele care vor veni şi toate trăirile care îmi vor cuprinde sufletul. Dar mai bine nu mă gândesc la asta căci e sinucidere totală.
Mai bine învăţ să mă bucur din nou de toate lucrurile simple ca atunci când eram copil şi totul era magic pentru că puteam să simt. Şi astfel, toate păreau mereu noi.
După 12 ore de studiat frenetic, târându-mă efectiv prin materie de zici că era medicină, într-un moment de luciditate, m-am oprit. Asta e. N-o iau, voi urma calea ruşinii şi mă voi resemna într-o zi. Mi-am turnat un pahar de bere, de fapt o cană că era la mai îndemână, şi am început să scriu, neştiind ce să fac. E 4 dimineaţa şi mai sunt patru zile până la înfricoşătoarea şi inevitabila licenţă şi o lună până la căcatul ăla de master pe care trebuie să-l fac pentru a-mi păstra stima de sine intactă. Pentru a evolua. Pentru a nu fi mai proastă decât alţii. Pentru a avea un sens. O carieră. Un scop. Orice. Mă gândesc cât de singură sunt şi cât de incapabilă de a schimba asta. Cât de mult rău îmi fac conştient. Cum creierul meu fiţos mă împiedică de a fi fericită şi de a duce o viaţă normală. Mă oftic şi nici măcar nu pot să plâng. Mă oftic şi mai tare când mă gândesc că mă chinui să ajung psiholog, ce ironic! Parcă e un făcut ca toţi oamenii cu probleme să se strângă la facultatea de psihologie. De parcă i-ar putea salva... e un fel de complex de superioritate născut din complexul de inferioritate, e un fel de negare a propriilor tulburări căutând să le găseşti în altul şi să le vindeci. Să te simţi mai bine cu tine. Singur oricum n-ai cum să te vindeci oricâtă psihologie ştii.
Sunt praf. Beau bere şi scriu ca tâmpita pe blogul ăsta uitat de vreme în loc să dorm, să mă trezesc şi să învăţ panicată că se scurg zilele. Fumez ca bolnava şi nu mă pot opri şi mi-e rău. N-aş fi crezut că cineva poate să fumeze mai mult decât fumam eu înainte.
Mă gândesc la tine. Îmi amintesc că exişti. Glumesc. N-a existat zi în care, prin tot haosul ăsta în care mă adâncesc, să nu mă gândesc la tine. În care, printre nervi şi stres şi multe ţigări fumate şi panică, să nu-ţi verific profilul de facebook ca o psihopată. N-a existat dimineaţă în care să nu-ţi zic noapte bună şi să nu strâng perna în braţe ca o tâmpită.
Gândul că poate te voi revedea după perioada asta oribilă îmi mai alină sufletul. Mă mint singură că mă vei căuta şi-mi voi mai potoli setea. Că-ţi voi povesti cât de dor mi-a fost de tine şi cum am făcut-o pe indiferenta, că mi-ai lipsit mult... Dar apoi îmi amintesc că pentru o clipă de fericire nu se merită să te chinui atât de mult. Pentru ce, V.? Pentru ce să trăiesc aceleaşi scenarii dacă le ştiu finalul? Pentru o clipă? O blestemată de clipă de care îmi voi aminti şi o voi retrăi la nesfârşit, deformându-i realitatea..? până ce se va stinge.
Merit să fiu iubită.
Ştiu că vei pleca şi tu, într-o zi, din inima mea. Ştiu că voi mai suferi şi că voi mai fi fericită. Dar acum tu eşti singura scânteie ce mă mai încălzeşte de frig. Mă tem că te stingi pe zi ce trece şi că nu am puterea să opresc asta. Mă tem că într-o zi voi uita să-ţi mai zic noapte bună şi că nu te voi mai găsi nicăieri, în locurile astea reci din inima mea.
S-a luminat de zi. Noapte bună, V.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu