We fall

Hey, you.

Ce mai faci?

Trec zilele şi niciun semn de la tine. Trec lunile şi trece vara şi eu la fel de stupidă rămân, ca în nopţi ca asta, în care îmi torn un pahar de vin şi încep să-ţi scriu. 

Ultima oară când te-am văzut era destul de frig şi mirosea a primăvară. A ploaie şi-a nostalgie. A viaţă din aia palpitantă în care te simţi cu adevărat viu, în care visezi ca un cretin şi simţi cum inspiraţia îţi curge prin vene şi te laşi purtat în derivă, ca o frunză bătută de vânt.

Acum miroase a tei, a linişte, a vară toridă şi sufocantă în care aştepţi să plouă. În care aştepţi un semn, orice, la naiba. Măcar să nu te mai simţi atât de amorţit. 

E trecut de miezul nopţii şi am ieşit afară. M-am aşezat pe bordură cu sticla de vin şi am început să-ţi scriu. 

În unele nopţi visez că mă cauţi. Apari în sfârşit şi stârneşti uragane. Şi cutremure din care mă chinui să scap. Sunt în camera mea, în camera asta mică şi plină de vise, şi pereţii încep să se mişte şi pământul se zguduie şi nu mai pot să stau pe picioare. Cad. Alteori, văd valuri imense care se apropie de ţărmul în care picioarele mele s-au blocat în nisip. Nu mă pot mişca din loc. Mă resemnez. Chiar simt o voluptate nebună de a mă pierde în valuri. De a mă lăsa purtată cât mai departe de ţărmul ăsta de care m-am plictisit. De a nu mai rămâne nimic din tot ce a fost. 

Azi-noapte am fost în club. Printre mulţimea aia de maimuţe bete în călduri, m-am simţit din nou singură. Ciudat, dar de fiecare dată când merg în club, mă simt şi mai singură. Rămân mereu cu un fel de scârbă, jurând că e ultima oară când mai calc prin vreo bodegă. De fiecare dată când încerc o conversaţie, sper din tot sufletul că de data asta nu va mai fi la fel, dar sfârşesc prin a mă plictisi teribil. Aproape că îmi vine să plâng. Singurele momente mişto sunt când închid ochii şi dansez ca şi cum aş fi singură, ca şi cum toţi ar deveni simple decoruri. Mă învârt în lumina obscură şi sunt departe, într-un univers al meu, pe care nu-l vor cunoaşte niciodată şobolanii ăştia în călduri. Ah, şi când mă retrag afară la ţigară, şi am momentul meu de linişte şi introspecţie, începând să visez beată la oamenii care nu sunt lângă mine şi cu care aş vrea să beau, pe o bancă, în parc, chiar în momentul ăla, dar apoi îmi amintesc dezamăgită că şi de-ar fi, n-aş şti să cuprind clipa, să mă bucur cu adevărat de ea. M-aş face şi mai muci şi mi s-ar face dor de alte persoane...

Voi mai putea fi vreodată prezentă?