Being alone never felt right. Sometimes it felt good, but it never felt right

Mi-e dor de tine, mă. 

Stau ca tâmpita la 6 dimineaţa şi-ţi scriu. N-am dormit. N-am putut. E soare afară. Şi mă deprimă că m-a găsit nedormită. E o nouă zi, sufocantă, la ştiri ne spun ăştia că sunt temperaturi istorice, explozii solare, ca în fiecare an... E cald ca dracu, chiar şi la 6 dimineaţa. Aş vrea să fiu la mare. La marea mea, singura mea linişte. Să mă trântesc pe nisip. Să am nisip în păr şi pe piele şi marea să îmi bată în tâmple. Să mă mângâie, să o respir, să îi îmbrăţişez tot tumultul şi liniştea şi singurătatea eternă. Şi adâncimile pe care eu i le ştiu atât de bine. Şi e atâta soare şi alb... şi valurile îmi cântă a nostalgie şi-a uitare. Urlă a linişte direct pe timpane. Şi-n sufletul ăsta frânt. Vreau să se oprească timpul în loc. Şi să mă pierd în marea care se deschide la picioarele mele şi-şi schimbă culoarea care e când albastră când verde. E atât de înşelătoare şi frumoasă. 

Marea a fost mereu prietena mea. Şi o ascult chiar şi atunci când nu o am lângă mine. O ascult mereu, atunci când toţi din jurul meu dispar şi se face linişte, e agitată şi mă ameţeşte; mă cufund în adâncurile ei şi mă pierd. Mă pierd. Mi-e dor de ea. Mereu. E cea mai ascunsă parte din mine. Singura în care vreau să mă pierd şi să nu mai ştiu. 

Ţigara asta aş vrea să o fumez la mare. Să miroasă a mare, a sare, a fum de ţigară, a nisip ud, a nostalgie. A vise pierdute. A speranţă. A viaţă... Marea miroase a viaţă. Ea e lumea mea. Aşa cum am visat-o mereu. Acolo pot să respir. Acolo pot să mă simt. Acolo tristeţea se transfomă-n nostalgie şi singurătatea în amintiri.

Mă sufoc în Bucureştiul ăsta trist şi prăfuit şi gri.

Mi-e dor de tine, mă.

Mi-e dor de tine şi-s tâmpită. Nebună. Că nu îţi scriu. Că de luni întregi mă complac ca proasta şi aştept. Nu ştiu ce aştept. Măcar să te uit? De ce nu vreau să te uit? De ce nu îmi calc pe mândrie şi nu-ţi scriu? Mă doare inima, mă sfâşie liniştea asta, îmi vine să ţip; e ca o duminică din aia în care eşti singur şi te apasă în piept, şi e soare afară şi te izolezi în casă, şi aştepţi. Aştepţi. Auzi ceasul din perete, atâta linişte e. Şi te simţi mizerabil şi ai vrea să suni pe cineva, sau să faci ceva, orice, dar nu te poţi mişca din loc. Nu mai ai puterea să vrei. E o stare din aia tâmpită, în care nu ţi-e cald nici frig, nu mai simţi nimic. Eşti amorţit. Şi-ţi torni un pahar de vin şi fumezi un pachet de ţigări şi asculţi aceleaşi melodii, apoi îţi dai seama că nu le mai auzi, că nu te mai ating, că te zgârie pe timpan. Vrei să dormi. Să dormi mult şi să nu mai ştii. Da. Fiecare zi care a trecut e un şir lung de duminici apăsătoare şi gri.

Cred că ştiu de ce nu îţi scriu. Mă mint. Îmi place ca în fiecare zi care vine să sper că e ziua în care tu o să mă cauţi. În sfârşit. Şi că o să o fac pe indiferenta, cea care nu a aşteptat deloc acest moment. Şi că o să ne revedem. Că o să bem vin şi o să râdem, acolo, lângă geam, privind cum se luminează de zi. Îţi iubesc zâmbetul care îmi cutremură universul. Şi atunci când râzi. Îmi râzi pe suflet. Îmi râzi ecou în inima mea. Şi mâinile tale cu mişcări vii, şi felul în care accentuezi cuvintele. Mă reîndrăgostesc mereu de fiecare dată când te văd. O să te ascult fascinată şi apoi, ameţită, îţi voi spune ce dor mi-a fost de tine. Şi să-mi mai pui un pahar de vin. Voi fuma prea mult şi o să mă cerţi că e prea mult fum între noi. Şi n-o să ştii că momentul ăla e singurul pe care l-am aşteptat, că vreau să opresc clipa în loc. Îmi vei spune iar că îţi plac cerceii mei şi unghiile mele şi parfumul meu. Că sunt inteligentă şi specială. Adică o ciudată. Şi sexy. Şi hardcore. Şi un dezastru. Că nu ai uitat că exist. O să-mi pierd iar un cercel şi o să mă reîntorc, să-mi adun tristeţea pe care o las de fiecare dată în urma mea. Nu e loc de tristeţe la tine, tu eşti atât de viu. O să-ţi cer să mă strângi în braţe tare, măcar câteva minute. Şi o să fiu tristă şi fericită în acelaşi timp. Şi apoi o să ne futem iar până dimineaţa. Şi n-o să mai vreau să plec. Pentru că sunt atât de singură. Şi fiecare dimineaţă mahmură îmi aduce un sentiment tâmpit, oribil, toată singurătatea din lume îmi apasă pe umeri şi se amplifică şi mă înghite. Şi toate rănile mă dor şi-mi sângerează mai mult ca niciodată. Şi nu mă mai simt. Şi vreau să mă uit. Aşa că nu mai vreau să plec. Şi adorm în braţele tale. Acasă.

Mă trezesc înaintea ta. Te privesc cum dormi şi în sfârşit pot simţi o fărâmă de fericire. Mă simt întreagă. Te trezesc. Ai întârziat şi te superi. Şi vreau să-mi aprind o ţigară, dar îmi zici să o sting. Dimineaţa nu mai am voie. Noaptea e altfel. Noaptea a trecut. Trebuie să mă car. Te îmbraci şi mă ignori. 

Eu privesc pe geam cum lumea s-a trezit la viaţă. E soare, e o nouă zi, oamenii se duc unde au ei treabă, e soare şi mi-e frig. Îmi iau inima în dinţi şi mă îndrept spre uşă. Observi şi te opreşti puţin. Mă săruţi şi te iau în braţe. Îmi place să stăm aşa, unul într-altul. Te strâng tare, aproape te sufoc. Mi-e dor de tine. Chiar şi acum. Şi mă doare. Chiar şi uşa asta sinistră care se închide în urma mea şi răsună ecou pe coridorul gol.

Ce tristă sunt. Tu îţi trăieşti viaţa, şi eu te aştept. Te aştept. Te aştept. Ai fost atâta timp aici. Nu lângă mine, ci în inima asta frântă a mea. Nu era drept, dar mereu mi-a plăcut să mă complic. Să dau un sens existenţei ăsteia dereglate şi anoste. Pentru că adevărul e că am fugit mereu de iubire şi de fericire. De simplitate. De linişte. De echilibru. De începuturi. De sfârşituri. Mi-a fost frică. Şi m-am îndrăgostit de tine căci am ştiut din prima clipă că n-o să fii niciodată al meu. Dar a meritat. Căci am trăit. M-am trăit. Am ars. Şi asta e tot ce contează. Am ştiut din prima clipă că tu o să-mi faci viaţa mai frumoasă. Mai intensă. Mai colorată. Doar existând aici. În amintirile şi visele mele. Te simt. Ai fost mereu aici. În mine.

E timpul să sting ţigara şi să merg la culcare. E timpul să nu-ţi mai zic noapte bună. Sau somn uşor... Că niciodată nu e noapte. E timpul să mă dezobişnuiesc.. Până o să uit de tot... Şi să-ţi mai scriu.