În pragul iernii absolute Sărută-mi tâmpla albă, hai. Şi-apoi scufundă-te şi du-te În orizontul altui grai.

Când te-am văzut ultima oară
 Ştiai şi tu, plângeai şi tu 
Şi-ai plecat cu tot cu gară 
Nici tren nu mai există, nu. 
Eu m-am întors încă o dată
Voiam să vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferată 
Parcă a luat-o cineva.

A mai trecut un an. Vreau să mulţumesc tuturor celor care m-au citit, care au fost lângă mine aici, oferindu-mi un gând bun, dându-mi sfaturi minunate şi scriindu-mi cuvinte atât de frumoase! în clipele de rătăcire în care mă căutam. Căci mereu am scris în momentele mele grele când eram la pământ. Vreau să mulţumesc oamenilor care au fost în viaţa mea anul acesta, chiar dacă au plecat sau au rămas, care m-au făcut să zâmbesc sau mi-au dat un şut în fund să mă ridic şi să merg înainte. Tuturor celor alături de care am râs, am plâns, am trăit, m-am trăit, am mai învăţat ceva.

























A mai trecut un an. Sunt 9 ani de când scriu pe blog, 9 ani care au trecut ca un vis. 
A fost un an plin de lecţii, lecţii pe care nu le-am învăţat la timpul lor şi care s-au repetat în acest an ca nişte fantome din trecut ce nu şi-au găsit liniştea. A fost un an plin. Cu experienţe noi, cu vise, cu temeri prin care am trecut, cu lucruri mişto pe care le-am învăţat. Cu lacrimi, cu nervi, cu goluri umplute cu fum şi alcool şi cuvinte prin care am plâns, lăsând o parte din durerea şi fericirea mea, aici, printre rânduri, cu aşteptări şi rătăciri, cu zâmbete şi emoţii şi fiori. Cu oameni care au plecat, cu cei care au venit, cu clipe pe care le-aş fi vrut eterne, conştientă de efemeritatea lor. Cu locuri noi care mă aşteptau să vin, să le trăiesc, să mă trăiască şi să le las în urmă. 
A fost un an în care am avut nesăbuinţa să visez din nou, să fiu slabă, vulnerabilă, să mă arăt aşa cum sunt, dezgolită de măştile atât de obositoare pe care le tot purtam, să mă întorc la mine, iubind, să-mi îmbrăţişez tremurul şi spaima din priviri şi să mă arunc din nou, cu ochii închişi, zâmbind, chiar dacă...
A fost un an în care m-am mai aflat încă puţin, ca într-un tobogan prin care am alunecat din întuneric spre mine însămi. Spre viaţă. Spre ceilalţi. Nu, n-a mai fost întuneric anul ăsta. Sau cel puţin, n-am mai rătăcit atât de mult în el. 






Dacă mă uit în urmă, anul trecut pe vremea asta n-aveam idee ce lucruri mă aşteaptă, câte avea să mai trăiască inima mea. De fapt, în niciun moment nu ştim, în niciun an în care suntem pregătiţi să păşim. De aceea e atât de frumoasă viaţa, cu tot întunericul şi imprevizibilul ei. N-a fost un an uşor, dar cu toate astea, simt că am mai făcut un pas înainte. Şi deşi a fost greu, mi-a fost o necesitate, o cădere, un început. Evoluez cu paşi mărunţi, dar important e că o fac, în ritmul meu. Şi că niciun an nu mă va găsi la fel. Ne schimbăm cu fiecare zi care trece şi nici măcar nu ne dăm seama. 



























Vă doresc tuturor un an nou fericit! Plin de împliniri, sănătate, evoluţie, magie şi multă iubire! Şi-o noapte dintre ani de neuitat! Magică, ca în copilărie, alături de cei dragi.
Fie ca cel mai frumos şi neatins vis să vi se împlinească!

Ne auzim la anul!
La mulţi ani!

Aimee

Mi-e dor de tine Mi-e tine de tine Mi-e înlăuntrul meu de tine Mi-e nu ştiu cum, Mi-e nu ştiu ce, Mi-e dor de tine ca de acasă

E noaptea de Ajun, Moşule. Sunt la ţară, în locul ăsta atât de iubit de mine. Cântă cocoşii deşi e abia miezul nopţii, şi e atâta linişte. Beau un pahar de vin şi stau la masă în bucătăria asta mică pe unde cândva alergau nişte copii cu soarele în ochi şi bucuria de a trăi. Urmele paşilor noştri au rămas aici, impregnate în cimentul de sub covor, şi fiecare perete scorojit de timp ne poartă amprentele. Ne poartă prezenţa. Copiii ăia sunt mari acum şi caută Crăciunul, caută să-l simtă ca odinioară, şi nu reuşesc, nu reuşesc
căci lucrurile trecute nu se mai întorc. 

Sunt fericită, Moşule, căci chiar dacă în bucătăria asta e frig, în celelalte camere e cald şi acasă, se aud lemnele cum trosnesc în sobă şi e atâta linişte şi căldură în noi căci familia mea e reunită. Şi e Crăciunul. Ăsta e Crăciunul. E acasă. Sunt vocile oamenilor dragi. Şi râsetele lor şi discuţiile aprinse la un pahar de vin. Şi îmbujorarea din obraji că-i prea cald în cameră. Şi frigul de afară care te face să simţi că trăieşti. Şi agitaţia oamenilor şi liniştea din tine. Şi aerul rece care miroase a posibilităţi şi miracole. Şi poveştile, ah, poveştile pe care le trăieşti şi le afli. Şi vise ce se nasc timid. Şi drumul lung spre casă. Şi îngeraşii colindători care vin cu sclipiri în ochi şi-ţi răsună ecou în suflet.

E noaptea de Ajun, Moşule. Noaptea în care vii cu vise şi miracole în sufletele de copil. Noi te simţim. Ni te naşti cu o emoţie în piept care ne răvăşeşte apoi toată fiinţa. Şi o învăluie în lumină şi magie. Şi zâmbim... cu cer de decembrie în ochi. 
Tu eşti lumina din ochii noştri. Tu eşti speranţa. Şi bunătatea. Şi iubirea din noi. 




Te simt peste tot în noaptea asta. Te simt acum când m-am pus în pat. Şi e întuneric şi văd pe geam luminiţele de la casa vecină şi stelele. Şi satul copilăriei mele învăluit în beznă. Eşti aici, în liniştea din cameră şi focul care arde în sobă. Şi ne contopim şi ne pierdem într-o moleşeală plăcută şi visare. E cald. E bine. E acasă. Şi nu mai avem nevoie de nimic. Suntem în refugiul nostru. 

Deşi mi-e sufletul adâncit în tristeţi căci V. nu mai vrea să mă afle, de fapt, n-a vrut niciodată, şi-l văd cum pleacă şi se tot îndepărtează de mine şi n-am puterea să-l opresc, şi ştiu că va dispărea în întunericul trecutului aşa cum s-au cărat toţi, aşa cum dispare orice himeră; deşi trebuie să las iubirea să se stingă din inima mea ştiind că va fi şi mai gol în urma ei, sunt împăcată şi fericită că am familia acum lângă mine şi pot să adorm în linişte şi mulţumire sufletească, în siguranţă. Ca atunci când eram copil. Şi mi-e bine, Moşule, chiar dacă am inima umbrită de regrete şi doruri, chiar dacă toţi din familie mă întreabă când îmi fac şi eu un prieten şi eu le spun de atâţia ani că n-am nevoie pentru că mereu am pe cine nu trebuie în suflet, ştiu că într-o zi toate astea nu vor mai conta. Tu într-o zi o să-mi aduci iubirea, pe aia adevărată, şi nu voi mai scrie niciodată despre himere pe care n-am reuşit să le ating niciodată. 
Te iubesc, Moşule. Anul ăsta nu-ţi cer decât să fim sănătoşi şi uniţi şi mulţumiţi cu ce avem. Să nu uităm să fim fericiţi şi să trăim intens fiecare moment de bucurie. 

Ne vedem la anul, Moşule! Ne vom întâlni mereu atâta timp cât sufletul meu nu-şi va pierde glasul copilăriei. 

În noi e loc numai de iarnă Vom îngheţa sub ultim ger

Prima ninsoare din anul ăsta a venit pe neaşteptate. Eram în parcare la Leroy cu soră-mea când fulgi imenşi au început să cadă peste maşini şi peste noi, devastându-ne şi acaparându-ne cu o bucurie ce numai un copil o poate avea. Ningea atât de frumos, atât de grăbit, atât de tăcut, cu fiori, cu zâmbete, cu miros de cozonaci şi de brad, cu colinde şi miros de copilărie, cu fericire, cu noapte, cu lacrimi, cu nostalgii, cu dor. Cu noi. Cu noi ningea, cu femeile care lucrau în magazine şi se uitau pe geam, cu oamenii grăbiţi după cumpărături care s-au oprit pentru o clipă şi şi-au amintit să viseze, cu noi toţi ningea, fără margini, şi fără tine,
fără tine şi vara era atât de departe, numai în ceaiul de tei pe care-l beau acum o mai găsesc. 

Am început să alergăm şi să ne învărtim ca nebunele sub lumina felinarului târziu şi clipa parcă a stat în loc. Nu ştiam cum să cuprind atâta fericire care ştiam că durează doar un moment, un moment pierdut în eternitate, care trece prin tine cât ai clipi. Am vrut să ţip, dar i-am zâmbit cuminte şi am lăsat-o să se ducă, îmbrăţişând-o ca un copil ce trăieşte totul ca şi cum ar fi prima oară.





A nins atât de mult peste inima mea...
şi peste străzile în care alergam spre tine şi peste visele mele. Peste tot ce credeam şi simţeam. Şi n-a mai fost loc de nicio durere, de nicio amintire în care tu să fii, de nicio stradă care să mă aducă la tine.
A nins atât de mult.. încât o linişte copleşitoare mi-a cuprins sufletul.

Am ridicat faţa spre cerul întunecat de decembrie ce e pe cale să-şi ia rămas bun o dată cu vechiul an care a început cu tine. Şi m-am cufundat într-un alb orbitor ce-mi acoperea ochii şi obrajii şi gura şi sufletul. Şi s-a făcut linişte... acea linişte ce doar o clipă încremenită în loc o poate aduce. M-am visat atunci cu tine de mână, purtată pe străzi devastate de iarnă sau doar în parcarea aia, aranjându-mi căciula mea roşie, haioasă, şi încălzindu-mă de frig. Dar mâna mea era goală şi rece aşa că am pus-o în buzunar şi m-am trezit din reverie. Şi chiar am fost fericită, acolo, pentru o clipă, alergând cu soră-mea prin frig şi fulgi mari ce ţi se topesc pe buze şi-ţi udă ţigara, dar tu nu te superi, că-i prea frumos şi nici nu mai ai nevoie de ea, chinuindu-ne apoi să dezaburim geamurile de la maşină, cu panică şi multe râsete că ne-a prins iarna pe drumuri 
şi iar mi-am pierdut mănuşile.

Şi de la mine până la tine/ Cuvântul însuşi va-ngheţa/ Nici să te strig nu ştiu prea bine

În noaptea asta plouă. Plouă a iarnă ce nu mai vrea să aştepte. Şi eu tot nu dorm. Nu dorm că-i prea frumos afară. Dureros de frumos. Am deschis geamul, să respir iarna. E frig. Şi întuneric. Şi îţi dă poftă de viaţă. Frigul te face să te simţi. Şi e mişto când are cine să te încălzească. Am întins mâinile şi am ridicat ochii spre cer, să mă lovească picăturile de ploaie şi vântul. Şi stelele. Şi gerul. Şi cântecul lor ce-mi tot răsună ecou în camera mea. Şi-n lumea mea târzie.

Şi mă oftică că sunt aşa de amorţită. Că în nopţi ca asta aş vrea să plâng, că-i prea trist afară. Şi simt că nu mă încadrez în decor, aşa plictisită cum sunt. Eu aş vrea doar să ţip. Că deşi simt durere, în sufletul meu s-a aşternut liniştea. Sau resemnarea. Şi e mai rea decât toate.
Simt că nu mă pot bucura de noaptea asta ploioasă şi tăcută de iarnă. Că o pierd. Că nu o pot împărtăşi. Şi simt că acolo e viaţa, în mijlocul ei, în tumult şi pace. Şi aş vrea să trag aerul rece în piept şi să mă arunc. Să mă izbesc de ea cu ochii, cu mâinile, cu gura, cu fiecare atom şi parte răvăşită a fiinţei mele. Să mă cutreiere, să mă nimicească, să mă mângâie. Să o simt cum curge prin mine. Să mă umplu de ea toată. Cu toată nostalgia şi efemeritatea ei, cu toată bezna şi îngheţul ce-l aduce cu ea, cu toate urletele şi melodiile ce mi-au devenit fiori. Şi să nu o mai simt străină. Să nu-mi mai ia liniştea. Că-i în mine. Şi tot ce e în mine e acasă. 




Iar tu eşti acasă acum. La tine. Şi habar n-ai de mine. Tu nu îmi îmbrăţişezi amintirea. N-o mai găseşti. Ţie îţi bate ploaia liniştită în geam. Şi e cald la tine în pat. Mie mi-a bătut iarna la uşă. Şi i-am deschis. 

Nu mă auzi cum ţip în mine, în noaptea asta, de se cutremură pereţii şi pomii şi străzile astea pustii de aici până la tine. Că prea sunt goale şi vuiesc de amintiri. Şi de-ar fi să te clatini, aş fi acum la tine, mereu, lângă tine, să cazi pe umerii mei. 
Aşa te-aş fi iubit. Cum iubesc eu acum viaţa, încercând să o cuprind. Cu toate temerile, păcatele şi renunţările tale. Cu toate slăbiciunile şi rănile. În frig. Şi-n întuneric. Cu cer în ochi. Cu nebunie. Şi linişte. Cu ploi de iarnă şi urlete şi stele 
Şi reverii în nopţii târzii. Te-aş fi iubit.