Mi-e dor de tine Mi-e tine de tine Mi-e înlăuntrul meu de tine Mi-e nu ştiu cum, Mi-e nu ştiu ce, Mi-e dor de tine ca de acasă

E noaptea de Ajun, Moşule. Sunt la ţară, în locul ăsta atât de iubit de mine. Cântă cocoşii deşi e abia miezul nopţii, şi e atâta linişte. Beau un pahar de vin şi stau la masă în bucătăria asta mică pe unde cândva alergau nişte copii cu soarele în ochi şi bucuria de a trăi. Urmele paşilor noştri au rămas aici, impregnate în cimentul de sub covor, şi fiecare perete scorojit de timp ne poartă amprentele. Ne poartă prezenţa. Copiii ăia sunt mari acum şi caută Crăciunul, caută să-l simtă ca odinioară, şi nu reuşesc, nu reuşesc
căci lucrurile trecute nu se mai întorc. 

Sunt fericită, Moşule, căci chiar dacă în bucătăria asta e frig, în celelalte camere e cald şi acasă, se aud lemnele cum trosnesc în sobă şi e atâta linişte şi căldură în noi căci familia mea e reunită. Şi e Crăciunul. Ăsta e Crăciunul. E acasă. Sunt vocile oamenilor dragi. Şi râsetele lor şi discuţiile aprinse la un pahar de vin. Şi îmbujorarea din obraji că-i prea cald în cameră. Şi frigul de afară care te face să simţi că trăieşti. Şi agitaţia oamenilor şi liniştea din tine. Şi aerul rece care miroase a posibilităţi şi miracole. Şi poveştile, ah, poveştile pe care le trăieşti şi le afli. Şi vise ce se nasc timid. Şi drumul lung spre casă. Şi îngeraşii colindători care vin cu sclipiri în ochi şi-ţi răsună ecou în suflet.

E noaptea de Ajun, Moşule. Noaptea în care vii cu vise şi miracole în sufletele de copil. Noi te simţim. Ni te naşti cu o emoţie în piept care ne răvăşeşte apoi toată fiinţa. Şi o învăluie în lumină şi magie. Şi zâmbim... cu cer de decembrie în ochi. 
Tu eşti lumina din ochii noştri. Tu eşti speranţa. Şi bunătatea. Şi iubirea din noi. 




Te simt peste tot în noaptea asta. Te simt acum când m-am pus în pat. Şi e întuneric şi văd pe geam luminiţele de la casa vecină şi stelele. Şi satul copilăriei mele învăluit în beznă. Eşti aici, în liniştea din cameră şi focul care arde în sobă. Şi ne contopim şi ne pierdem într-o moleşeală plăcută şi visare. E cald. E bine. E acasă. Şi nu mai avem nevoie de nimic. Suntem în refugiul nostru. 

Deşi mi-e sufletul adâncit în tristeţi căci V. nu mai vrea să mă afle, de fapt, n-a vrut niciodată, şi-l văd cum pleacă şi se tot îndepărtează de mine şi n-am puterea să-l opresc, şi ştiu că va dispărea în întunericul trecutului aşa cum s-au cărat toţi, aşa cum dispare orice himeră; deşi trebuie să las iubirea să se stingă din inima mea ştiind că va fi şi mai gol în urma ei, sunt împăcată şi fericită că am familia acum lângă mine şi pot să adorm în linişte şi mulţumire sufletească, în siguranţă. Ca atunci când eram copil. Şi mi-e bine, Moşule, chiar dacă am inima umbrită de regrete şi doruri, chiar dacă toţi din familie mă întreabă când îmi fac şi eu un prieten şi eu le spun de atâţia ani că n-am nevoie pentru că mereu am pe cine nu trebuie în suflet, ştiu că într-o zi toate astea nu vor mai conta. Tu într-o zi o să-mi aduci iubirea, pe aia adevărată, şi nu voi mai scrie niciodată despre himere pe care n-am reuşit să le ating niciodată. 
Te iubesc, Moşule. Anul ăsta nu-ţi cer decât să fim sănătoşi şi uniţi şi mulţumiţi cu ce avem. Să nu uităm să fim fericiţi şi să trăim intens fiecare moment de bucurie. 

Ne vedem la anul, Moşule! Ne vom întâlni mereu atâta timp cât sufletul meu nu-şi va pierde glasul copilăriei.