În pragul iernii absolute Sărută-mi tâmpla albă, hai. Şi-apoi scufundă-te şi du-te În orizontul altui grai.

Când te-am văzut ultima oară
 Ştiai şi tu, plângeai şi tu 
Şi-ai plecat cu tot cu gară 
Nici tren nu mai există, nu. 
Eu m-am întors încă o dată
Voiam să vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferată 
Parcă a luat-o cineva.

A mai trecut un an. Vreau să mulţumesc tuturor celor care m-au citit, care au fost lângă mine aici, oferindu-mi un gând bun, dându-mi sfaturi minunate şi scriindu-mi cuvinte atât de frumoase! în clipele de rătăcire în care mă căutam. Căci mereu am scris în momentele mele grele când eram la pământ. Vreau să mulţumesc oamenilor care au fost în viaţa mea anul acesta, chiar dacă au plecat sau au rămas, care m-au făcut să zâmbesc sau mi-au dat un şut în fund să mă ridic şi să merg înainte. Tuturor celor alături de care am râs, am plâns, am trăit, m-am trăit, am mai învăţat ceva.

























A mai trecut un an. Sunt 9 ani de când scriu pe blog, 9 ani care au trecut ca un vis. 
A fost un an plin de lecţii, lecţii pe care nu le-am învăţat la timpul lor şi care s-au repetat în acest an ca nişte fantome din trecut ce nu şi-au găsit liniştea. A fost un an plin. Cu experienţe noi, cu vise, cu temeri prin care am trecut, cu lucruri mişto pe care le-am învăţat. Cu lacrimi, cu nervi, cu goluri umplute cu fum şi alcool şi cuvinte prin care am plâns, lăsând o parte din durerea şi fericirea mea, aici, printre rânduri, cu aşteptări şi rătăciri, cu zâmbete şi emoţii şi fiori. Cu oameni care au plecat, cu cei care au venit, cu clipe pe care le-aş fi vrut eterne, conştientă de efemeritatea lor. Cu locuri noi care mă aşteptau să vin, să le trăiesc, să mă trăiască şi să le las în urmă. 
A fost un an în care am avut nesăbuinţa să visez din nou, să fiu slabă, vulnerabilă, să mă arăt aşa cum sunt, dezgolită de măştile atât de obositoare pe care le tot purtam, să mă întorc la mine, iubind, să-mi îmbrăţişez tremurul şi spaima din priviri şi să mă arunc din nou, cu ochii închişi, zâmbind, chiar dacă...
A fost un an în care m-am mai aflat încă puţin, ca într-un tobogan prin care am alunecat din întuneric spre mine însămi. Spre viaţă. Spre ceilalţi. Nu, n-a mai fost întuneric anul ăsta. Sau cel puţin, n-am mai rătăcit atât de mult în el. 






Dacă mă uit în urmă, anul trecut pe vremea asta n-aveam idee ce lucruri mă aşteaptă, câte avea să mai trăiască inima mea. De fapt, în niciun moment nu ştim, în niciun an în care suntem pregătiţi să păşim. De aceea e atât de frumoasă viaţa, cu tot întunericul şi imprevizibilul ei. N-a fost un an uşor, dar cu toate astea, simt că am mai făcut un pas înainte. Şi deşi a fost greu, mi-a fost o necesitate, o cădere, un început. Evoluez cu paşi mărunţi, dar important e că o fac, în ritmul meu. Şi că niciun an nu mă va găsi la fel. Ne schimbăm cu fiecare zi care trece şi nici măcar nu ne dăm seama. 



























Vă doresc tuturor un an nou fericit! Plin de împliniri, sănătate, evoluţie, magie şi multă iubire! Şi-o noapte dintre ani de neuitat! Magică, ca în copilărie, alături de cei dragi.
Fie ca cel mai frumos şi neatins vis să vi se împlinească!

Ne auzim la anul!
La mulţi ani!

Aimee