Pierdută îți sunt de când te-am regăsit în amintirile mele, căci sunt cea mai mică stea de pe cerul vieții tale

Mi-e sete. Aș vrea puțină apă, să-mi potolesc inima arsă și setea asta cumplită de tine. Un minut aș vrea să gust cu voluptate din neliniștea unei vieți pe care tu o sădești în mine, și să îmi răcoresc sufletul. E prea multă secetă în deșertul prin care rătăcesc, strigând necontenit după tine.

Ne desparte viața. Ne despart oamenii, personalitățile noastre și destinul. Și asta e bine, chiar dacă doare acum.
Hai să-ți spun ceva. 

Ești doar un miraj din deșertul în care umblu prin mine. Nici măcar nu exiști, iubitul meu. Mi-ai fost doar un vis din zări îndepărtate, de care aveam atâta nevoie pentru a mă simți vie...

Ești pauza din șirul zilelor care mă apasă, îmi ești refugiu pe timp de frică. Îmi ești pătura cu care mă învelesc când sunt cuprinsă de angoasă, îmi ești muson pe timp de noapte în largurile reci ale unui ocean de trăiri. Prin tine învăț să prețuiesc calmul mării ce îmi bate în geam în zorii zilei. 

Când vine iarna, tu ești insula mea însorită și pustie. Îmi ești păcat și întuneric, îmi ești plăcere și pierdere de sine... Tu ești uitarea mea în monotonia dintr-o primărie prăfuită. Ești cântecul pe care-l aud din senin și pe care nu-l mai pot uita. Când vreau să fug și să mă uit, când vreau să nu mai știu cum este viața, tu ești răspunsul meu.

Tu ești răspunsul meu din clipa asta irepetabilă a vieții mele...

Dar nu ești iubirea.

Îmi ești lecția neînvățată, îmi ești strigăt fără de ecou...
Ești capacitatea mea de a visa și tot ce urăsc în mine.

Te voi pierde într-o zi, dar știu că tot ce ne-a atins cândva sufletul rămâne undeva, chiar dacă nu ne mai putem întoarce. "Acum" dintr-o clipă magică dăinuie pentru totdeauna, suspendat-n trecut și-n amintiri tot mai vagi.

Tu nu exiști. Degeaba strig. 

Putem să ne întâlnim chiar acum. Să ne vorbim, să ne atingem, să ne cunoaștem, să ardem și să ne abandonăm nebuniei. Nu mă vei auzi. Nu mă vei vedea. Nu te voi afla.

Pierdută îți sunt de când te-am regăsit în amintirile mele, căci 

sunt cea mai mică stea de pe cerul vieții tale.

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească, şi noi ne iubeam prin mansarde. N-aş mai fi vrut să se sfârşească niciodată-acea lună-a lui Marte.

Am nevoie să trăiesc. Am nevoie de lumea asta, am nevoie de mine în ea. De oamenii pe care îi cunosc. De cei pe care încă nu i-am cunoscut. De tine.
Am nevoie de o lume în care tu eşti. Nu de alta. Nu vreau alta. Şi ştiu că e greşit să fie aşa. Ştiu că în lume altcineva mă aşteaptă. Sau poate nu. Asta voi realiza abia la sfârşit. Dar eu ştiu că tu nu mă aştepţi. De aceea e greşit.
E greşit...
Că nu-mi faci bine. Şi viaţa e scurtă. Şi n-am nevoie decât de mine pentru a o trăi. Şi pierd timp, risipindu-l cu poveşti care s-au sfârşit de mult, refuzând să văd realitatea. Mă lupt cu fantome şi-aştept himere. Trăiesc în amintiri şi scenarii ce nu vor fi niciodată.





Am nevoie să trăiesc. Şi-am obosit. De aceea, te voi lăsa să pleci din lumea mea. Poate fi frumoasă şi fără tine. Poate avea un sens aşa cum a avut cândva. Acum un an. Fix un an. Atâta a trecut de când am vorbit prima oară. ,,Hey, ce faci?" Cine ar fi crezut că fix după un an eu aş fi fost aici, în acelaşi loc, aşteptând să-mi răspunzi? Şi că n-aveai să mai răspunzi.
Rămas bun. Îţi zic azi. N-am nevoie decât să mă adâncesc în mine şi să mă ştiu şi să mă iert. Şi asta să-mi fie de ajuns azi- iubirea pe care mi-o port şi grija faţă de sufletul meu. Îţi scriu cu lacrimi uscate pe obraji. Plânsul ăsta mi-a făcut atât de bine... M-a eliberat. 

Eu chiar ţin la mine. Chiar dacă sunt bolnavă şi mi-e frică că nu voi mai avea poveşti de trăit, chiar dacă mi-e cam frică cu mine. Dar mă iubesc şi mă iert. Că prea mult rău mi-am făcut. Că nu mi-am fost de ajuns. Că am vrut să împart şi cu alţii sufletul meu ca să pot simţi că trăiesc. De ce nu mi-a fost suficient că mă am? Pe mine, o fiinţă completă. De ce n-am vrut să cred că fericirea chiar depinde de noi, doar de noi? Şi că suferinţa n-o putem împărţi cu alţii. Nu ne putem salva prin alţii. Nu poate trăi nimeni ce trăim noi. Nu putem aştepta iubirea de la celălalt. Că dacă trebuie să o facem înseamnă că nu e. Şi dacă nu e, nu va veni niciodată. Nici măcar în cele mai frumoase poveşti nu se sfârşeşte aşa. Ar fi nedrept să aştepţi şi într-o zi să ţi se răspundă la sentimente. Ar fi nedrept faţă de tine însuţi. Ar rămâne doar un gol în care toată iubirea ta ar cădea. Ar fi prea târziu.




Aşa că ce mai fac aici, aşteptând?
Au fost oameni, de-alungul vieţii mele, care mi-au mulţumit că exist. Chiar dacă n-am fost iubită de un bărbat niciodată, oameni minunaţi mi-au mulţumit că sunt. Fără niciun interes egoist, doar cu inima. Ce poate fi mai frumos de atât? Ce poate să-ţi dea mai multă putere ca să te ridici şi să mergi mai departe? Şi să înţelegi că nu depinde de nimeni fericirea ta. Şi nici iubirea. Nu putem iubi decât prin prisma a ceea ce suntem. Dar trebuie să laşi iubirea să se stingă atunci când nu i se răspunde decât cu propriul ecou. Pentru că devine tristă. Pentru că se hrăneşte doar din ea însăşi. Şi ajunge să te sfâşie încet încet. 

Şi orişicât m-aş depărta de tine, Povara amintirii e mai grea.

,,Să mă arunc în Univers - îmi vine, 
Dar mă scufundă-n aer, umbra TA."


Scriu. E singura mea evadare.
Azi îţi scriu. E singura mea vindecare. Şi chem zăpezi. Să acopere liniştea asta dintre noi şi toate străzile în care alergam de nebună spre tine. Să se piardă într-un alb orbitor şi mocirlă. Şi alte fete ce vor străbate drumul ca să ajungă la tine să lase urme în trecerea lor. Să-şi lase amprenta paşilor lor. Că eu n-am putut. 
N-am putut.
Şi chem zăpezi şi viscol şi îngheţul.
Şi le alung că mi-e frig. Şi le chem că ard. Ard în nopţile astea înăbuşite de zădărnicie, fără tine. Fără tine. 
Fără mine. 





În pragul iernii absolute, să rămân aici şi să te scriu. Până ce un val de ninsori cu viscol va risipi cuvintele, ne va risipi, iubitule.
Iar strigătele mele îngheţate vor răsuna ecou pe străzile alea goale. Vor răsuna în gol, frânte. Şi-n inima mea care nu te mai găseşte.
Nu te mai găseşte. 
Şi nu ştie unde.
Că vei fi devenit un contur neclar.
Unde-s străzile alea? Şi cine mă aşteaptă la marginea lor? Unde-i pragul uşii tale pe unde păşeam cândva fericită?
E numai ceaţă
şi noroi
şi gol.
Şi eu mă pierd
în primăvara cu ploile ei mărunte. Şi-n liniştea ei după tumult.

Lessie a mea,
Ai plecat de 3 ani, sufletul meu.
Voiam să-ţi zic doar că te iubesc şi ca vei fi mereu în inima noastră. Te iubesc tare mult, sufleţel. N-o să te uit niciodată. Mi-e tare dor de tine, fetiţa mea.
Sper că eşti bine acolo unde eşti.


Te iubesc, 
familia ta.