Ploua infernal, ploaie de tot nebunească, şi noi ne iubeam prin mansarde. N-aş mai fi vrut să se sfârşească niciodată-acea lună-a lui Marte.

Am nevoie să trăiesc. Am nevoie de lumea asta, am nevoie de mine în ea. De oamenii pe care îi cunosc. De cei pe care încă nu i-am cunoscut. De tine.
Am nevoie de o lume în care tu eşti. Nu de alta. Nu vreau alta. Şi ştiu că e greşit să fie aşa. Ştiu că în lume altcineva mă aşteaptă. Sau poate nu. Asta voi realiza abia la sfârşit. Dar eu ştiu că tu nu mă aştepţi. De aceea e greşit.
E greşit...
Că nu-mi faci bine. Şi viaţa e scurtă. Şi n-am nevoie decât de mine pentru a o trăi. Şi pierd timp, risipindu-l cu poveşti care s-au sfârşit de mult, refuzând să văd realitatea. Mă lupt cu fantome şi-aştept himere. Trăiesc în amintiri şi scenarii ce nu vor fi niciodată.





Am nevoie să trăiesc. Şi-am obosit. De aceea, te voi lăsa să pleci din lumea mea. Poate fi frumoasă şi fără tine. Poate avea un sens aşa cum a avut cândva. Acum un an. Fix un an. Atâta a trecut de când am vorbit prima oară. ,,Hey, ce faci?" Cine ar fi crezut că fix după un an eu aş fi fost aici, în acelaşi loc, aşteptând să-mi răspunzi? Şi că n-aveai să mai răspunzi.
Rămas bun. Îţi zic azi. N-am nevoie decât să mă adâncesc în mine şi să mă ştiu şi să mă iert. Şi asta să-mi fie de ajuns azi- iubirea pe care mi-o port şi grija faţă de sufletul meu. Îţi scriu cu lacrimi uscate pe obraji. Plânsul ăsta mi-a făcut atât de bine... M-a eliberat. 

Eu chiar ţin la mine. Chiar dacă sunt bolnavă şi mi-e frică că nu voi mai avea poveşti de trăit, chiar dacă mi-e cam frică cu mine. Dar mă iubesc şi mă iert. Că prea mult rău mi-am făcut. Că nu mi-am fost de ajuns. Că am vrut să împart şi cu alţii sufletul meu ca să pot simţi că trăiesc. De ce nu mi-a fost suficient că mă am? Pe mine, o fiinţă completă. De ce n-am vrut să cred că fericirea chiar depinde de noi, doar de noi? Şi că suferinţa n-o putem împărţi cu alţii. Nu ne putem salva prin alţii. Nu poate trăi nimeni ce trăim noi. Nu putem aştepta iubirea de la celălalt. Că dacă trebuie să o facem înseamnă că nu e. Şi dacă nu e, nu va veni niciodată. Nici măcar în cele mai frumoase poveşti nu se sfârşeşte aşa. Ar fi nedrept să aştepţi şi într-o zi să ţi se răspundă la sentimente. Ar fi nedrept faţă de tine însuţi. Ar rămâne doar un gol în care toată iubirea ta ar cădea. Ar fi prea târziu.




Aşa că ce mai fac aici, aşteptând?
Au fost oameni, de-alungul vieţii mele, care mi-au mulţumit că exist. Chiar dacă n-am fost iubită de un bărbat niciodată, oameni minunaţi mi-au mulţumit că sunt. Fără niciun interes egoist, doar cu inima. Ce poate fi mai frumos de atât? Ce poate să-ţi dea mai multă putere ca să te ridici şi să mergi mai departe? Şi să înţelegi că nu depinde de nimeni fericirea ta. Şi nici iubirea. Nu putem iubi decât prin prisma a ceea ce suntem. Dar trebuie să laşi iubirea să se stingă atunci când nu i se răspunde decât cu propriul ecou. Pentru că devine tristă. Pentru că se hrăneşte doar din ea însăşi. Şi ajunge să te sfâşie încet încet.