,,Să mă arunc în Univers - îmi vine,
Dar mă scufundă-n aer, umbra TA."
Scriu. E singura mea evadare.
Azi îţi scriu. E singura mea vindecare. Şi chem zăpezi. Să acopere liniştea asta dintre noi şi toate străzile în care alergam de nebună spre tine. Să se piardă într-un alb orbitor şi mocirlă. Şi alte fete ce vor străbate drumul ca să ajungă la tine să lase urme în trecerea lor. Să-şi lase amprenta paşilor lor. Că eu n-am putut.
N-am putut.
Şi chem zăpezi şi viscol şi îngheţul.
Şi le alung că mi-e frig. Şi le chem că ard. Ard în nopţile astea înăbuşite de zădărnicie, fără tine. Fără tine.
Fără mine.
În pragul iernii absolute, să rămân aici şi să te scriu. Până ce un val de ninsori cu viscol va risipi cuvintele, ne va risipi, iubitule.
Iar strigătele mele îngheţate vor răsuna ecou pe străzile alea goale. Vor răsuna în gol, frânte. Şi-n inima mea care nu te mai găseşte.
Nu te mai găseşte.
Şi nu ştie unde.
Că vei fi devenit un contur neclar.
Unde-s străzile alea? Şi cine mă aşteaptă la marginea lor? Unde-i pragul uşii tale pe unde păşeam cândva fericită?
E numai ceaţă
şi noroi
şi gol.
Şi eu mă pierd
în primăvara cu ploile ei mărunte. Şi-n liniştea ei după tumult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu