Azi a fost întuneric şi linişte pentru câteva clipe. Nu mă mai simţeam. De fapt, nu mai eram. Era doar liniştea aceea după tumult, bruscă, asurzitoare, frântă. Ca atunci când intri sub apă. Acea linişte care-ţi răsună ecou a gol. Şi intră prin tine şi nu mai eşti. Te uiţi. Ca şi cum n-ai simţit niciodată. N-ai gândit niciodată. Eşti gol. Nu mai există cuvinte pe buzele tale amorţite. Nu mai au loc între atâtea nerostite. Nu poţi citi nimic dincolo de ochii tăi. Şi priveşti străin cum fiinţa ta se risipeşte în milioane de bucăţi într-o clipă tăcută-n veşnicie, ca paharul ce se clatină în aer înainte de a se sparge pentru totdeauna.
Pentru totdeauna.
Sunt aici, în faţa ta, şi-mi zâmbeşti cuminte. E iar toamnă. Şi plouă cu şoapte pe frunzele frânte, într-un zbucium de clape.
M-am rătăcit cu totul. Nu-i nicio urmă de mine în zâmbetul tău. Sunt o fereastră deschisă pe care n-ai privit niciodată. Sunt la capătul podului. Paşii mei se îndreaptă către tine mereu. Dar n-ajung niciodată.
Sunt depărtarea. Sunt o scrisoare pe care n-ai mai citit-o, dar n-ai aruncat-o, ai închis-o în sertar şi ai uitat-o.
Sunt aici, în braţele tale, şi pare atât de real.
Mă vezi cum sunt pregătită să cad? Ca paharul ăsta ce se clatină între degetele mele amorţite.
E un cântec de început de poveste ca foşnetul frunzelor atinse de ploaie. E o melodie gravă ce începe timid, apoi din ce în ce mai tare, ca bătăile inimii mele, şi-apoi explodează şi piere, ca o mână alunecând brutal pe pian prea devreme.
Prea devreme...
Să-mi fie dor. Ca de primăvară prin februarie când ştiu că mai e puţin până vine, când ştiu că o voi revedea în curând. Dar mie mi-e dor ca de vară în plină toamnă când beau un ceai de tei. Şi ştiu că e departe.
Uneori, mi-e dor de mi se face frică. Şi am un atac de panică. La propriu. Ca atunci, în tren. Simt cum lumea din jurul meu se prăbuşeşte şi nu mai pot să respir sau să gândesc. Şi n-am unde să fug. N-am cum să fug de mine.
E ca atunci când priveşti în viitor şi simţi că vei cădea în gol. Îţi lipseşte centrul tău de echilibru. Sau ca atunci când nu ştii să înoţi şi brusc nu mai simţi pământul de sub picioare. Şi calci în gol. Aşa mi-e dor. Ca de fundul apei care nu mai e şi dintr-o dată păşesc în abis.
Aşa mi-e dor, ca de lucrurile familiare în pragul necunoscutului, ca de punctul meu de echilibru atunci când nu mai e. Ca de teii pe care-i mai găsesc doar în cana cu ceai.
Mi-e dor ca atunci când te întorci în Vamă şi e iarnă. Şi oricât ai iubi marea iarna, tot ţi-e pustiu pe străzile alea goale, purtând amintirile unei veri care nu se va mai întoarce. Şi valurile îţi răsună în timpane parcă mai triste şi singure, într-un cântec nesfârşit de solitudine, ca paşii mei pe coridorul gol. Ca uşa pe care ai închis-o în urma mea, răsucind cheia. Ca sunetul paharului pe care l-am spart când mă ţineai în braţe. Ca uşa liftului ce răsuna ecou în dimineţile alea. Ca bătăile mele în uşă.
Mi-e dor ca atunci când treci pe lângă locuri care cândva te chemau insistent să vii, aveau o magie ciudată. Sunt tot acolo, neschimbate de timp, dar acum îţi par străine şi goale căci voi nu mai sunteţi.
Am avut un vis ciudat. Am urcat nişte scări care duceau pe o terasă. Greşisem drumul şi am vrut să mă întorc înapoi. Mă grăbeam să ajung undeva. Să mă întorc la cineva. Dar nu mai erau scări. Am căutat derutată o ieşire. Am alergat spre o uşă să o deschid. Era gol. Nicio uşă nu ducea nicăieri. Mă învărteam în cerc. Eram blocată şi tot ce puteam să fac era să sar. Sau să aştept să mor acolo.
N-am mai reuşit să găsesc drumul înapoi.
De ce au dispărut scările?
De ce nu mai era nicio ieşire?
Ce teamă ascunde visul meu?
Ştiu că mă îndrăgostisem. Şi era reciproc, pentru prima oară. Un sentiment profund mă copleşea. Voiam să mă întorc la el, dar nu puteam decât să sar.
,,Mi-e frică că te uit", i-ai spus cândva.
Vine acea zi în care te uiţi în suflet şi-l nu mai găseşti nicăieri pe el. Te cuprinde neliniştea, îl strigi, trebuie să fie ascuns pe undeva, în cele mai întunecate şi adânci părţi din lăuntrul tău. N-are cum să dispară aşa, ca şi cum n-ar fi fost. E cel mai frumos şi dureros lucru din tine. Trebuie să fie acolo, în visele tale şi-n bătăile inimii. În panica care te cuprinde uneori în metrou sau înainte să adormi, atunci când îl aştepţi să vină şi nu mai poţi să respiri şi ţi-e frică. Ţi-e atât de frică că nu vei mai apuca să-l vezi venind. În ploaia asta care anunţă că iarna se sfârşeşte. Şi ea îl cheamă. O auzi cum bate în geam şi-n inima ta, năvălind mai puternică ca niciodată, zdruncinâdu-ţi toată fiinţa din temelii şi luând cu ea tot ce s-a sprijinit pe o iluzie. Plouă atât de trist, a tine fără el, a lumea ta în care el nu mai există. Plouă sfârşituri
şi primăveri în care nu-ţi mai e dor de el,
în care nu-l mai cauţi.
Îl strigi
şi auzi ecou ploaia
care-ţi şopteşte că el nu mai vine. Nu vine niciodată că nici măcar nu e. Te-ai trezit şi-l strigi de nebună fără să ştii că a fost doar un vis. A fost doar un vis. Hai, bea ceaiul ăsta şi ascultă cum se sfârşeşte iarna. Nu va mai fi urmă de el în nicio iarnă şi-n niciun anotimp. Nu plânge. Iubirea asta s-a născut din visele tale şi s-a prăbuşit în tine când ai aruncat o privire în realitate. De ce te-ai uitat la ea? Ţi-am zis că-i mai puternică decât iluziile tale.
N-ai mai putut să o ignori. Te-a lovit cumplit. Ştiu, doare... Îţi vâjâie în timpane, şi tu nu vrei s-o auzi, nu vrei s-o mai vezi. Vrei să adormi din nou, să rămâi în visul tău. Să fii acolo, între cei patru pereţi albi îmbibaţi cu fum şi amintiri, pe fotoliul din faţa lui, aprinzându-ţi o ţigară cu mâinile tremurânde. Să-l priveşti cum zâmbeşte cu vara în ochi şi vin roşu pe buze, fredonând melodii. Vrei să simţi din nou cum viaţa curge prin tine şi cum îţi vibrează fiecare atom.
Dar eşti aici. Şi el a rămas acolo, cu tine, risipindu-se absurd în locul unde dispar reveriile, atât de departe. Atât de departe! Şi realitatea e scârboasă, e placidă, e rece. Plouă a gol. Fără himere. Plouă fără tine căci ploaia nu-ţi mai spune nimic...
decât că te-ai trezit. Şi că nu vei mai scrie niciodată despre el, despre voi, căci visele atât de uşor sunt uitate.
