Mi-e frică că te uit, ţi-am spus cândva

,,Mi-e frică că te uit", i-ai spus cândva.

Vine acea zi în care te uiţi în suflet şi-l nu mai găseşti nicăieri pe el. Te cuprinde neliniştea, îl strigi, trebuie să fie ascuns pe undeva, în cele mai întunecate şi adânci părţi din lăuntrul tău. N-are cum să dispară aşa, ca şi cum n-ar fi fost. E cel mai frumos şi dureros lucru din tine. Trebuie să fie acolo, în visele tale şi-n bătăile inimii. În panica care te cuprinde uneori în metrou sau înainte să adormi, atunci când îl aştepţi să vină şi nu mai poţi să respiri şi ţi-e frică. Ţi-e atât de frică că nu vei mai apuca să-l vezi venind. În ploaia asta care anunţă că iarna se sfârşeşte. Şi ea îl cheamă. O auzi cum bate în geam şi-n inima ta, năvălind mai puternică ca niciodată, zdruncinâdu-ţi toată fiinţa din temelii şi luând cu ea tot ce s-a sprijinit pe o iluzie. Plouă atât de trist, a tine fără el, a lumea ta în care el nu mai există. Plouă sfârşituri 
şi primăveri în care nu-ţi mai e dor de el,
în care nu-l mai cauţi.





Îl strigi
şi auzi ecou ploaia 
care-ţi şopteşte că el nu mai vine. Nu vine niciodată că nici măcar nu e. Te-ai trezit şi-l strigi de nebună fără să ştii că a fost doar un vis. A fost doar un vis. Hai, bea ceaiul ăsta şi ascultă cum se sfârşeşte iarna. Nu va mai fi urmă de el în nicio iarnă şi-n niciun anotimp. Nu plânge. Iubirea asta s-a născut din visele tale şi s-a prăbuşit în tine când ai aruncat o privire în realitate. De ce te-ai uitat la ea? Ţi-am zis că-i mai puternică decât iluziile tale.

N-ai mai putut să o ignori. Te-a lovit cumplit. Ştiu, doare... Îţi vâjâie în timpane, şi tu nu vrei s-o auzi, nu vrei s-o mai vezi. Vrei să adormi din nou, să rămâi în visul tău. Să fii acolo, între cei patru pereţi albi îmbibaţi cu fum şi amintiri, pe fotoliul din faţa lui, aprinzându-ţi o ţigară cu mâinile tremurânde. Să-l priveşti cum zâmbeşte cu vara în ochi şi vin roşu pe buze, fredonând melodii. Vrei să simţi din nou cum viaţa curge prin tine şi cum îţi vibrează fiecare atom. 

Dar eşti aici. Şi el a rămas acolo, cu tine, risipindu-se absurd în locul unde dispar reveriile, atât de departe. Atât de departe! Şi realitatea e scârboasă, e placidă, e rece. Plouă a gol. Fără himere. Plouă fără tine căci ploaia nu-ţi mai spune nimic... 
decât că te-ai trezit. Şi că nu vei mai scrie niciodată despre el, despre voi, căci visele atât de uşor sunt uitate.