Azi a fost întuneric şi linişte pentru câteva clipe. Nu mă mai simţeam. De fapt, nu mai eram. Era doar liniştea aceea după tumult, bruscă, asurzitoare, frântă. Ca atunci când intri sub apă. Acea linişte care-ţi răsună ecou a gol. Şi intră prin tine şi nu mai eşti. Te uiţi. Ca şi cum n-ai simţit niciodată. N-ai gândit niciodată. Eşti gol. Nu mai există cuvinte pe buzele tale amorţite. Nu mai au loc între atâtea nerostite. Nu poţi citi nimic dincolo de ochii tăi. Şi priveşti străin cum fiinţa ta se risipeşte în milioane de bucăţi într-o clipă tăcută-n veşnicie, ca paharul ce se clatină în aer înainte de a se sparge pentru totdeauna.
Pentru totdeauna.
Sunt aici, în faţa ta, şi-mi zâmbeşti cuminte. E iar toamnă. Şi plouă cu şoapte pe frunzele frânte, într-un zbucium de clape.
M-am rătăcit cu totul. Nu-i nicio urmă de mine în zâmbetul tău. Sunt o fereastră deschisă pe care n-ai privit niciodată. Sunt la capătul podului. Paşii mei se îndreaptă către tine mereu. Dar n-ajung niciodată.
Sunt depărtarea. Sunt o scrisoare pe care n-ai mai citit-o, dar n-ai aruncat-o, ai închis-o în sertar şi ai uitat-o.
Sunt aici, în braţele tale, şi pare atât de real.
Mă vezi cum sunt pregătită să cad? Ca paharul ăsta ce se clatină între degetele mele amorţite.
E un cântec de început de poveste ca foşnetul frunzelor atinse de ploaie. E o melodie gravă ce începe timid, apoi din ce în ce mai tare, ca bătăile inimii mele, şi-apoi explodează şi piere, ca o mână alunecând brutal pe pian prea devreme.
Prea devreme...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu