Să-mi fie dor. Ca de primăvară prin februarie când ştiu că mai e puţin până vine, când ştiu că o voi revedea în curând. Dar mie mi-e dor ca de vară în plină toamnă când beau un ceai de tei. Şi ştiu că e departe.
Uneori, mi-e dor de mi se face frică. Şi am un atac de panică. La propriu. Ca atunci, în tren. Simt cum lumea din jurul meu se prăbuşeşte şi nu mai pot să respir sau să gândesc. Şi n-am unde să fug. N-am cum să fug de mine.
E ca atunci când priveşti în viitor şi simţi că vei cădea în gol. Îţi lipseşte centrul tău de echilibru. Sau ca atunci când nu ştii să înoţi şi brusc nu mai simţi pământul de sub picioare. Şi calci în gol. Aşa mi-e dor. Ca de fundul apei care nu mai e şi dintr-o dată păşesc în abis.
Aşa mi-e dor, ca de lucrurile familiare în pragul necunoscutului, ca de punctul meu de echilibru atunci când nu mai e. Ca de teii pe care-i mai găsesc doar în cana cu ceai.
Mi-e dor ca atunci când te întorci în Vamă şi e iarnă. Şi oricât ai iubi marea iarna, tot ţi-e pustiu pe străzile alea goale, purtând amintirile unei veri care nu se va mai întoarce. Şi valurile îţi răsună în timpane parcă mai triste şi singure, într-un cântec nesfârşit de solitudine, ca paşii mei pe coridorul gol. Ca uşa pe care ai închis-o în urma mea, răsucind cheia. Ca sunetul paharului pe care l-am spart când mă ţineai în braţe. Ca uşa liftului ce răsuna ecou în dimineţile alea. Ca bătăile mele în uşă.
Mi-e dor ca atunci când treci pe lângă locuri care cândva te chemau insistent să vii, aveau o magie ciudată. Sunt tot acolo, neschimbate de timp, dar acum îţi par străine şi goale căci voi nu mai sunteţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu