Goodbye, 2013

e ultima zi din an. m-am săturat să aud toate clişeele că noul an va fi mai bun, mai frumos, că poate îmi voi realiza visele. că de mâine va fi mai bine. e o minciună. m-am săturat să mă mint singură. şi am un sentiment de înfrigurare şi nelinişte pe care mereu l-am avut în noaptea dintre ani.
oricum va fi, în seara asta voi lăsa toate visele abandonate şi dezamăgirile din vechiul an. toate nopţile nedormite şi aşteptările în van. căci anul trecut, noaptea dintre ani m-a surprins plângând, şi aşa a fost tot anul. plin de renunţări. dar şi de învăţături. plin de speranţe deşarte. cu eforturi fizice să nu plâng. să nu mă prăbuşesc pe jos.  prietenii false. oameni pe care i-am pierdut. singurătate. decăderi. înstrăinare. multă scârbă şi ură. 

în seara asta, mă voi face frumoasă şi-mi voi afişa acelaşi zâmbet tâmp şi rece din colţul gurii. printre fum şi oameni fericiţi şi străini de mine. încercând să par puternică şi arogantă. şi mă voi uita la artificii, care mă sperie, dar care mereu au venit cu speranţe şi vise noi. în seara asta, te voi lăsa în urmă, şi nu-mi va mai fi dor de tine. pentru că nu meriţi. căci am realizat, mi-am pierdut încă un an aşteptând pe cineva care nu dă doi lei pe mine. voi lăsa toţi oamenii care au plecat de lângă mine şi pe cei care i-am aşteptat zi de zi, irosindu-mă. pe toţi cei care nici măcar n-au făcut un efort să-mi răspundă şi m-au lăsat cu telefonul în mână, aşteptând nimic. şi îi voi păstra doar pe cei care au rămas lângă mine, la greu.

nu e o glumă, nu e un clişeu, nu e încă o amăgire. ultimele ore din an, vor pleca o dată cu durerile şi renunţările mele. cu naivităţile mele. cu visele mele ratate. vor pleca, o dată cu mine, cu vechea eu.

I'm tired to losing people

e o noapte liniştită cu ceaţă. felinarele luminează slab străzile reci şi pustii. câte un trecător grăbit şi îngheţat mai întrerupe golul tulburător din jur. e o noapte obişnuită de iarnă, lipsită de zbucium. lipsită de noutate. plină de ceaţă. unii dorm, alţii stau la masă cu familia, ameţindu-se de la alcool, depănând amintiri uitate până în zori. la alte case se aude muzică. alţii sunt singuri.




E ultima scrisoare.  o scriu la biroul meu scorojit de timp, printre fum şi-un pahar de vin roşu. prin geamurile mari din cameră, pot vedea câteva luminiţe de la casa vecină, ce se aprind la fiecare 10 secunde. mă pierd uneori în magia lor; le zăresc de 15 ani, în fiecare iarnă. dar şi-au pierdut şi ele din farmecul de altă dată.
e o monotonie tristă. e un aer sufocant. abia am ajuns acasă. am fost să-mi iau ţigări la 1:30 dim. deplorabil. de fapt am fugit. m-am plimbat fără gânduri, însă nu eram eu, paşii mei parcă nu mă purtau pe mine, fugeam în interiorul meu de tot. 


ăsta e titlul scrisorii mele de adio. adio viselor mele. adio copilului din mine. adio naivităţii mele prosteşti. adio iubirilor mele ratate. adio poveştilor şi cutiei mele cu amintiri. adio trecut. adio tată. adio vechi ,,prieteni". adio aimee, adio maria. de azi puteţi vorbi despre mine la trecut.
de azi nu mă mai lupt nici măcar cu mine. 
asta e o scrisoare pentru tine.  pentru cel care ai fost ca mine. pentru orice copil în care mă regăsesc pe mine. pentru orice fraier care şi-a vândut sufletul pentru nişte străini. pentru orice copil căruia acum îi e greu şi e prizonier între două lumi. care a uitat de demnitate şi şi-a călcat pe orgoliu, pe suflet, pe el. pentru orice om care a pierdut tot, dar încă zâmbeşte ironic vieţii. pentru orice copil care n-a ştiut să uite şi-a aşteptat în van, căci a simţit că aşa nu pierde părţi din trecut ce l-au făcut ceea ce e acum. care n-a ştiut să piardă, care n-a ştiut să fie indiferent. pentru orice suflet singur pe lume. pentru orice copil care a ştiut să iubească necondiţionat şi acum e speriat. pentru orice copil care suferă acum nemeritat.  pentru orice credul. cred că am murit amândoi de mult.

simt cum se scurge uşor uşor viaţa din mine. acelaşi peisaj, acelaşi anturaj, aceleaşi seri pierdute fără rost, acelaşi parc, aceleaşi obiceiuri proaste. aceiaşi oameni ieftini, aceleaşi feţe perverse, străine. aceeaşi teamă de a mă mai lega de cineva, aceiaşi nervi, aceeaşi singurătate şi gânduri cu care îmi pierd nopţile. aceeaşi scârbă şi indiferenţă cu care privesc acum totul. şi nu, nu sunt trează când scriu rândurile astea.
ironic sau nu, acum sunt doar ceea ce detestam înainte la alţii, ceea ce m-am temut întotdeauna să devin. sunt obosită, dar cred că e timpul să trăiesc din nou, să fiu fericită din nou.



e cel mai trist crăciun al meu. în fiecare crăciun am încercat să fac pe cineva fericit. dar cum a rămas cu mine? am rămas cu mâna întinsă, privind cum fericirea trece pe lângă mine.
în ultimii ani, am început să urăsc revelionul. mă încearcă mereu un sentiment de dezamăgire şi dezolare. am mereu un hău imens în suflet. îl urăsc pentru că atunci, mă simt mai mult ca niciodată, singură. îl urăsc pentru că la 12 noaptea, n-am pe nimeni care să mă strângă în braţe. şi mă trezesc mereu privind copilăreşte la artificii, care mă fascinează, dar mă şi sperie în acelaşi timp, punându-mi o dorinţă care niciodată nu s-a împlinit, cu braţele reci, ţinând o sticlă aproape goală în mână. şi mă enervează cumplit feţele acelea străine şi fericite din jurul meu care ţipă şi se iau în braţe. îl urăsc pentru că n-am pe nimeni alături de care să mă bucur.
când eram copil, îl asociam cu ceva magic, cu minuni, cu poveşti extraordinare, când orice este posibil în cumpăna dintre ani. dar mereu a venit cu o dezamăgire. îl urăsc pentru că în ceilalţi ani am fost alături de oameni lângă care acum nu mai sunt. şi pentru că lasă mereu în urmă persoane dragi şi vise abandonate.  îl urăsc pentru că anul trecut m-a găsit plângând, printre oameni străini.  îl urăsc pentru că mereu mă prinde făcându-mi planuri şi noi speranţe, care apoi se vor nărui. şi-l urăsc pentru că urăsc despărţirile şi orice sfârşit, atât de fraieră sunt..



cândva, am crescut cu scrierile astea. sunt 5 ani de atunci. 5 ani de când m-am apucat de scris, de când m-am descoperit, o dată cu prima mea iubire. am început cu jurnalele, apoi aici.. au fost oameni care mi-au citit poveştile.  cu care am plâns, care au reuşit să mă cunoască deşi nu m-au văzut niciodată, cu care m-am împrietenit. care m-au ascultat şi mi-au oferit sfaturi, căci mereu am scris doar în clipele mele grele, în care am simţit nevoia să mă descarc. au fost şi oameni care deşi mă cunosc, nu m-au citit niciodată, căci mereu m-am ascuns. au fost şi intrigi şi oameni care nu m-au înţeles.
sunt aimee, lorelei, luli, S. sau maria. cea care îşi schimba deseori pseudonimul ca să uite de povestea de mult sfârşită şi ca el să n-o mai citească.  cea care îşi schimba adesea culoarea părului ca să fugă de trecut. privind în urmă, realizez cât de proastă eram. cât de puerilă.. cât de copilă, cât de naivă şi cum îmi schimbam stilul narativ de la an la an. cum mă schimbam.. după 5 ani, m-am schimbat radical. m-am apucat de fumat şi mi-am deschis culoarea părului, iar persoane  despre care înainte scriam, acum îmi sunt indiferente. am schimbat prietenii, stilul vestimentar, muzica, locurile, obiceiurile şi felul de a vedea oamenii. s-au dus şi poveştile mele.

to the stars

dragă moşule,  

Anul ăsta n-am fost prea cuminte. sunt încărcată cu multe regrete şi dureri. anul ăsta am făcut lucruri pe care nu credeam că le voi face vreodată. am ajuns ce nu-mi imaginam că voi ajunge. şi nu. nu sunt prea mândră de mine.

m-am lăsat pradă ispitelor, viciilor şi autodistrugerii. m-am lăsat ademenită de vorbe înşelatoare, de oameni închipuiţi, de măşti şi multă nepăsare. n-am mai vrut să fiu conştientă de nimic. am dorit să trăiesc la întâmplare, voluptatea propriei decăderi. să trăiesc ca într-un vis nebulos, departe de lume, ca într-un somn adânc, nevrând să mă mai trezesc. fugind de realitate. m-am abandonat complet. am lăsat tot răul din mine şi din lume să iasă la suprafaţă. m-am schimbat. am luat viaţa în piept. e singurul lucru bun. 
dar am ajuns mai rău decât eram. o nebună, o ciudată, o instabilă psihic, o anesteziată emoţional şi fizic, un monstru ce-şi face rău şi răneşte pe cei din jur. o egoistă.
anul ăsta, îmi doresc să-mi revin, să mă întorc din drumul pe care am luat-o şi să aleg altul,  să mă salvez, până nu-i prea târziu.
ştiu, nu mai sunt un copil ca să-ţi cer ţie ceva, dar adevărul e că, în ciuda tuturor aparenţelor, eu am rămas un copil. un suflet de copil care crede copilăreşte, care iubeşte necondiţionat.  un copil speriat, lovit şi îmbrâncit de propria mână, care strigă după ajutor. i-am făcut rău, prea mult rău.. l-am murdărit, l-am corupt, l-am judecat, n-am ţinut cont de dorinţele lui, de vocea lui interioară, de strigătul lui. m-am răzbunat cumplit pe el, pentru că a fost prea naiv şi prea fragil..

în altă ordine de idei, îmi doresc sănătate căci fără ea, toate sunt zadarnice. îmi doresc sănătate familiei mele şi tuturor oamenilor. îmi doresc linişte şi pace şi ca familia mea să fie întreagă din nou. vreau lumină în viaţa mea şi-n ochii tuturor oamenilor care-au renunţat de mult la speranţă. vreau să mă îndepărtezi de rău. să-mi dai o palmă atunci când sunt pe cale să fac iar ceva greşit. pentru că eu nu mai am încredere în mine. mă înşel singură..

vreau iubire, căci fără ea sunt doar un suflet speriat, rece, împietrit. am aşteptat-o mulţi ani şi încă o aştept, dar mă tem că uşor uşor, încep să nu mai cred în ea. încep să nu mai cred în oameni şi-n magia dintre ei, pe care o credeam o dată. în bunătate. în mister. în minuni. în poveşti. copilul din mine, încet încet îşi pierde glasul.
îmi doresc ca lumea să fie mai bună, mai sinceră, mai iertătoare, mai curată. vreau să o atingi cu mâna ta binecuvântată şi s-o vindeci. de dureri, de sărăcie, de răutate, de egoism, de deşertăciune, de boli. vreau să fiu mai bună. mai puternică. mai întreagă.

redă-mi voinţa şi pofta de viaţă, căci în starea în care sunt acum, nu mai pot face nimic. redă-mi speranţa şi visele. redă-mi încrederea pe care am abandonat-o. fă-mă să-mi placă din nou oamenii.

23 decembrie. azi e ziua lui. ziua primei mele iubiri. au trecut patru ani, dar inima mea a continuat mereu să bată, neobosită, pentru acele zile, pentru povestea unor copii, ce nu ştiau ce înseamnă viaţa, nu ştiau că lumea e rea şi nu ştiau că toate au un sfârşit. ai grijă de ea, căci ştiu că tot tu mi-ai oferit-o, că tu m-ai ascultat atunci. căci iarna mereu mi-a adus ceea ce am pierdut.
în zâmbetul tău cald şi-n poveştile tale, ea va fi mereu.
tot tu, eşti părtaş la durerile şi dorurile mele. la naivitatea mea. tu ştii că am păstrat mereu, în cutiuţa mea portocalie, acum prăfuită şi goală, toate pesoanele pentru care inima mea a bătut o dată cu putere.  să nu mi le iei niciodată, căci ele mă întregesc, ele mă încălzesc în zilele astea friguroase. dar eliberează-mă din trecut şi îndreaptă-mă către prezent, către viitor, fără să le uit. ele dăinuie acum in fulgii de nea, în luminiţele din casa mea, lângă foc unde se scriu poveşti, în colindători, în seninătatea şi secretele tale, în căldura sufletelor oamenilor care fac pace acum. în spiritul tău, în spiritul crăciunului.
fă să ningă, căci fără zăpadă, sărbătorile nu-s la fel. dar fără să fie frig, căci unii oameni stau pe străzi. încălzeşte-i, oferă-le adăpost, alinare, iubire, speranţă. fă minuni pentru sufletele abandonate. pune strălucire în ochi de mult stinşi. pune iubire în inimile sărace. umple suflete. alină durerea celor loviţi. transformă ura în iubire. leagă prietenii de mult uitate. îmbrăţişează şi fă bucurie copiilor care au nevoie de tine, singuri, care te aşteaptă. reaprinde focul şi speranţa.

visez la un ianuarie de mană c-o pereche de ochi căprui si zâmbet colorat, care să-mi aşeze fularul şi să-mi dea un sărut pe frunte. 


fie ca fulgii de nea să vină cu iubirea ta şi minunile tale revărsate asupra lumii.
poate vreau prea multe anul ăsta, şi chiar de nu se vor îndeplini toate, eu îţi mulţumesc oricum că m-ai ascultat. eu cred în tine şi voi crede mereu, ca atunci când eram mică.
tu dăinui în tot ce e frumos şi pur, acum, de sărbători. visez la un Crăciun cu zăpadă multă, cu luminiţe, si haine pufoase. pentru că întotdeauna mi-a plăcut mai mult frigul, căci se potriveşte mai mult cu sufletul meu. pentru că nu se compară cu nimic să bei o ciocolată fierbinte uitându-te la titanic sau la singur acasă 1 şi 2, alături de persoanele dragi, sau uitându-te pe geam cum ninge.  pentru că tu eşti magia. magia dintre oameni. eşti bunătatea dintre ei, puritatea, iubirea nealterată, speranţa, visele. căldura ce intră în suflete în această perioadă, deşi e frig. căci tu vii să aduci căldură acolo unde-i iarnă.. tu dăinui peste tot. în rândurile mele, în gerul de afară, în aburii ce-i scot pe gură când vorbesc, făcând diverse forme sau cuvinte. în mirosul de cozonaci din casă, în emoţia aşteptării crăciunului. în căciula mea albastră şi-n colinde. 
tu dăinui în stelele de pe cer, de unde mereu te-am aşteptat, în zăpada albă, în drumurile lungi şi nebătute către cei dragi; în zâmbetele copiilor şi aşteptarea lor, în poveştile spuse lângă foc, în strălucirea din ochii oamenilor.

Dans cette maison de pierre, satan nous regardait danser

...tu nu ai un nume, ai forme umane, dar parcă eşti din altă lume. eşti naivă, tu crezi în poveşti...



de azi ai încetat să te mai critici, să te mai judeci, să te mai compătimeşti. ai fost cel mai aspru judecător al tău. ajunge. cum crezi că ar putea să aibă grijă cineva de tine şi să te iubească, dacă tu n-o faci?
de azi ai încetat să te distrugi, să te mai chinui, să-ţi faci rău, să te degradezi. nimănui nu-i pasă. oamenii trăiesc pentru ei, cât timp ţi-a luat să realizezi asta? nimeni nu trăieşte în locul tău, nimeni nu simte în locul tău, nimeni nu plânge în locul tău.  ai crezut, timp de 20 de ani, că oamenii trăiesc unii prin alţii, ca să se salveze de ei înşişi. nimic mai fals, draga mea. continuă să crezi asta şi vei rămâne singură.
tu urăşti toţi oamenii că vin şi pleacă. îi urăşti că pot zâmbi chiar şi atunci când nu mai fac parte din viaţa ta. n-ai înţeles niciodată verbul ,, a se termina", ai crezut că nimic nu se sfârşeşte în lumea asta, nici sufletul, nici viaţa. dar adevărul e că orice lucru şi etapă are un sfârşit, aici, pe pământ. 
de azi ai încetat să te mai uiţi în urmă, să aştepţi sau să plângi după oameni care au luat-o pe alt drum. ai înţeles acum că unele drumuri nu duc nicăieri, oricât de frumoase şi simple şi ispititoare ar fi ele, nu duc decât spre deşertăciune. ai înţeles că, uneori, alea mai grele şi mai ponosite, aparent, duc spre casă.




de azi ai încetat să-ţi mai pese de oameni care ţi-au întors de mult spatele. ai încetat să vorbeşti singură, să strigi şi să-ţi răspundă doar ecoul tău.. ai înţeles într-un sfârşit că ei nu merită, nu tu. nu merită dacă n-au ştiut să te aprecieze şi să-ţi fie alături. oamenii se iubesc întâi pe ei, apoi pe tine. îşi văd întâi de interesele lor. de binele lor, şi te lasă atunci când nu mai au nevoie de tine. până şi când iubesc, o fac pentru ei. ce poate fi mai egoist de atât? unii oameni nu pot fi numiţi oameni. sunt doar nişte bucăţi de carne, fără sentimente, fără conştiinţă, deşerţi, săraci, goi, neînsufleţiţi, himere triste. au ochii din beton, nu poţi citi nimic prin ei. ai căutat mereu ceva bun în toţi, găsindu-le scuze. dar adevărul e că există răutate în lume. şi adevărul e că nu poţi cunoaşte o persoană nici într-o viaţă întreagă.
de azi ai încetat să te mai agăţi de oameni, să-i implori să nu plece, să-ţi găseşti puterea în ei. puterea adevărată zace chiar în tine, e forţa ta interioară; n-ai nevoie de nimeni ca să fii pe picioare. de azi începi să te respecţi, să te iubeşti, să trăieşti pentru tine. să ai grijă de tine. 
de azi ai încetat să mai fii naivă, să crezi în poveşti şi-n promisiuni goale. de azi nu mai urăşti pe nimeni, ci îţi e doar milă. doar asta ar putea să-ţi provoace oamenii de care o dată îţi era scârbă. de azi ai învăţat să ierţi.
de azi nu mai regreţi pe nimeni. nu-i mai regreţi pe cei care n-au ştiut să-ţi fie prieteni, pe cei care n-au ştiut să te iubească, care te-au minţit şi te-au rănit, pe cei care te-au abandonat când nu ai mai servit scopurilor lor, pe cei care te-au făcut să fii încărcată cu resentimente şi doruri şi frustrări; pe cei care te-au adus în starea asta, în care nu mai poţi simţi, nu te mai poţi bucura, nu mai poţi vedea frumosul din nimic, ca un suflet rece, ca o statuie tristă, ca o piatră seacă, bolnavă şi singură.
de azi nu te mai simţi neajutorată. de azi nu mai eşti un suflet artificial. de azi trăieşti cu tine, prin tine. prin lucrurile simple şi puerile, prin ploaie, prin iarba de sub picioare, prin răcoarea de seară şi fulgii de nea, prin zâmbetele de copii, prin privirile oamenilor dragi, prin cântece, prin suflete frumoase, prin soare, prin furtuni..
 ai uitat cine eşti, dar te vei regăsi.  

Je suis malade

tot ce se întâmplă aş vrea să fie doar un vis.

n-o să te uit niciodată. acum nu mai sunt nişte simple cuvinte. e o realitate crudă a vieţii mele aproape sfârşite. nu mai e loc de cuvinte, nici de regrete, nici de lacrimi. acum am înţeles. iubirea nu se măsoară în timp, nici în reciprocitate, nici în amintiri. iubirea e veşnică, mai veşnică ca viaţa pe pământ, ca ceasul, mai veşnică ca universul. ca neantul. ca infinitul. 
am ajuns la capătul puterilor. sunt nebună, am înnebunit şi-am îmbătrânit înainte de vreme. 
uneori închid ochii şi-mi pun plapuma peste cap, muşcându-mi buzele şi scrâşnind din dinţi, şi în întunericul obscur vreau să uit. ca un copil speriat care vrea să fugă.
ştiu.. nu ar vrea nimeni un suflet ruginit ca al meu, nici eu nu m-aş vrea. sunt scârbită de mine. mi-e frică de mine. cel mai mare duşman al meu sunt chiar eu. îmi tremură mâinile. mă arde pieptul, gâtul, şi abia mai scriu. fumez ţigară după ţigară şi inima îmi bate cu putere, a luat-o razna. vreau să fug undeva şi să mă ascund de mine, să uit de mine şi de povestea mea. vreau să mi se ştearga memoria şi orice amintire din trecut. să renasc şi s-o iau de la capăt. să mă întorc în urmă cu 3 ani şi s-o iau pe alt drum. să nu mai fac aceleaşi alegeri. să nu-mi mai las sufletul să se stingă, să nu mă mai murdăresc. să nu mă mai degradez. să nu mă mai îmbolnăvesc. să nu mai ajung la marginea prăpastiei, să nu-mi mai tai singură craca de sub picioare. să nu mai ajung o instabilă pishic, emoţional, patetică, slabă, deplorabilă. să nu mai ajungem să fim duşmani, nici străini. să n-o mai iau pe şoseaua pustie spre râu, alături de tine.. să nu te mai fii sărutat niciodată. să nu te mai fii căutat niciodată. e trist.. dar nu mai e cale de întoarcere. .m-am schimbat. nu mai aparţin nimănui. nici măcar mie. mă simt mai seacă şi mai nebună şi mai lipsită de orice ca niciodată. nu mai sunt aceeaşi, nu ştiu ce am devenit. în loc de inimă am acum o piatră în piept. abia mă târăsc. sunt o epavă care abia mai pluteşte. un dezastru care abia se mai ţine pe picioare. sunt o bolnavă care trăieşte din cafea, alcool, ţigări şi scris. sunt o melodramatică, care respinge lumea. încătuşată în dependenţe. insuficenţă cardiacă, maniaco-depresivă, ficatul şi plămânii şi stomacul praf, oboseală cronică, abia mai respir.. abia mă mai deplasez. cred că am murit de mult, dar ştiu că nu m-ai fi vrut aşa, ştiu că nu mi-ai dorit niciodată răul.
nu mă voi mai vindeca. pământul nu se va mai vindeca. e prea multa răutate şi minciună şi lăcomie în lume.
e târziu. 
da, pentru unele lucruri e prea târziu. 


nu te mai iubesc, de fapt nici nu mai ştiu dacă te-am iubit. dar mereu am ajuns aici, la capătul drumului, înnecându-mi disperarea în mine, ţinăndu-mi braţele ca să nu se mai îndrepte haotice spre tine..înghiţind în sec. bându-mi şi fumându-mi minţile, urlând tăcut, mocnit, în mine, de frică să nu mă audă cineva, aruncându-mă pe jos, din cauza durerii lipsei tale, umilită şi călcată în picioare de indiferenţa ta, ţinând telefonul în mână aşteptând nimic. şi da. acum realizez că ai fost parte integrală din mine; că ai fost acasă, singurul adăpost al meu în care fugeam de lumea asta perversă şi rece. tu ai fost copilul din mine, tu reprezentai visele mele şi inocenţa mea. naivitatea. pacea. cu tine îmi îngropam toate fricile şi grijile mele. când mă simţeam goală, murdară, cu tine mă îmbracam. tu erai cea mai dulce şi frumoasă durere a mea. iubirea ta ucisă îmi pulsa prin vene. tu erai drumul spre casă, şi lumina mea din întunericul în care mă rătăceam uneori. dar n-ai meritat niciodată. nicio lacrimă sau învinovăţire inutilă. cu regret o spun. nu s-au meritat anii în care m-am consumat pentru nimic. în care m-am distrus. în care m-am luptat atât ca să rămân singură.. e rândul meu să fiu sfidătoare, calculată, orgolioasă şi arogantă şi rece. e rândul meu să închid telefonul sau să răspund sec. e rândul meu să nu-mi mai pese. e rândul meu să uit. şi până la urmă eşti doar trecutul meu. e o nebunie macabră să aştepţi pe cineva care nici măcar n-a ştiut să ţină la tine.
aş mai scrie, dar cuvintele s-au dizolvat de mult, nu mai au nicio valoare, sunt sterpe, goale, fără noimă, nu mai au niciun sens, nu mai pot reda ce s-a întâmplat. sunt prea puţine. am obosit, iar amintirea ta e vagă, incoloră, ştearsă. sunt extenuată fizic şi psihic.