e o noapte liniştită cu ceaţă. felinarele luminează slab străzile reci şi pustii. câte un trecător grăbit şi îngheţat mai întrerupe golul tulburător din jur. e o noapte obişnuită de iarnă, lipsită de zbucium. lipsită de noutate. plină de ceaţă. unii dorm, alţii stau la masă cu familia, ameţindu-se de la alcool, depănând amintiri uitate până în zori. la alte case se aude muzică. alţii sunt singuri.
E ultima scrisoare. o scriu la biroul meu scorojit de timp, printre fum şi-un pahar de vin roşu. prin geamurile mari din cameră, pot vedea câteva luminiţe de la casa vecină, ce se aprind la fiecare 10 secunde. mă pierd uneori în magia lor; le zăresc de 15 ani, în fiecare iarnă. dar şi-au pierdut şi ele din farmecul de altă dată.
e o monotonie tristă. e un aer sufocant. abia am ajuns acasă. am fost să-mi iau ţigări la 1:30 dim. deplorabil. de fapt am fugit. m-am plimbat fără gânduri, însă nu eram eu, paşii mei parcă nu mă purtau pe mine, fugeam în interiorul meu de tot.
ăsta e titlul scrisorii mele de adio. adio viselor mele. adio copilului din mine. adio naivităţii mele prosteşti. adio iubirilor mele ratate. adio poveştilor şi cutiei mele cu amintiri. adio trecut. adio tată. adio vechi ,,prieteni". adio aimee, adio maria. de azi puteţi vorbi despre mine la trecut.
de azi nu mă mai lupt nici măcar cu mine.
asta e o scrisoare pentru tine. pentru cel care ai fost ca mine. pentru orice copil în care mă regăsesc pe mine. pentru orice fraier care şi-a vândut sufletul pentru nişte străini. pentru orice copil căruia acum îi e greu şi e prizonier între două lumi. care a uitat de demnitate şi şi-a călcat pe orgoliu, pe suflet, pe el. pentru orice om care a pierdut tot, dar încă zâmbeşte ironic vieţii. pentru orice copil care n-a ştiut să uite şi-a aşteptat în van, căci a simţit că aşa nu pierde părţi din trecut ce l-au făcut ceea ce e acum. care n-a ştiut să piardă, care n-a ştiut să fie indiferent. pentru orice suflet singur pe lume. pentru orice copil care a ştiut să iubească necondiţionat şi acum e speriat. pentru orice copil care suferă acum nemeritat. pentru orice credul. cred că am murit amândoi de mult.
simt cum se scurge uşor uşor viaţa din mine. acelaşi peisaj, acelaşi anturaj, aceleaşi seri pierdute fără rost, acelaşi parc, aceleaşi obiceiuri proaste. aceiaşi oameni ieftini, aceleaşi feţe perverse, străine. aceeaşi teamă de a mă mai lega de cineva, aceiaşi nervi, aceeaşi singurătate şi gânduri cu care îmi pierd nopţile. aceeaşi scârbă şi indiferenţă cu care privesc acum totul. şi nu, nu sunt trează când scriu rândurile astea.
ironic sau nu, acum sunt doar ceea ce detestam înainte la alţii, ceea ce m-am temut întotdeauna să devin. sunt obosită, dar cred că e timpul să trăiesc din nou, să fiu fericită din nou.
e cel mai trist crăciun al meu. în fiecare crăciun am încercat să fac pe cineva fericit. dar cum a rămas cu mine? am rămas cu mâna întinsă, privind cum fericirea trece pe lângă mine.
în ultimii ani, am început să urăsc revelionul. mă încearcă mereu un sentiment de dezamăgire şi dezolare. am mereu un hău imens în suflet. îl urăsc pentru că atunci, mă simt mai mult ca niciodată, singură. îl urăsc pentru că la 12 noaptea, n-am pe nimeni care să mă strângă în braţe. şi mă trezesc mereu privind copilăreşte la artificii, care mă fascinează, dar mă şi sperie în acelaşi timp, punându-mi o dorinţă care niciodată nu s-a împlinit, cu braţele reci, ţinând o sticlă aproape goală în mână. şi mă enervează cumplit feţele acelea străine şi fericite din jurul meu care ţipă şi se iau în braţe. îl urăsc pentru că n-am pe nimeni alături de care să mă bucur.
când eram copil, îl asociam cu ceva magic, cu minuni, cu poveşti extraordinare, când orice este posibil în cumpăna dintre ani. dar mereu a venit cu o dezamăgire. îl urăsc pentru că în ceilalţi ani am fost alături de oameni lângă care acum nu mai sunt. şi pentru că lasă mereu în urmă persoane dragi şi vise abandonate. îl urăsc pentru că anul trecut m-a găsit plângând, printre oameni străini. îl urăsc pentru că mereu mă prinde făcându-mi planuri şi noi speranţe, care apoi se vor nărui. şi-l urăsc pentru că urăsc despărţirile şi orice sfârşit, atât de fraieră sunt..
cândva, am crescut cu scrierile astea. sunt 5 ani de atunci. 5 ani de când m-am apucat de scris, de când m-am descoperit, o dată cu prima mea iubire. am început cu jurnalele, apoi aici.. au fost oameni care mi-au citit poveştile. cu care am plâns, care au reuşit să mă cunoască deşi nu m-au văzut niciodată, cu care m-am împrietenit. care m-au ascultat şi mi-au oferit sfaturi, căci mereu am scris doar în clipele mele grele, în care am simţit nevoia să mă descarc. au fost şi oameni care deşi mă cunosc, nu m-au citit niciodată, căci mereu m-am ascuns. au fost şi intrigi şi oameni care nu m-au înţeles.
sunt aimee, lorelei, luli, S. sau maria. cea care îşi schimba deseori pseudonimul ca să uite de povestea de mult sfârşită şi ca el să n-o mai citească. cea care îşi schimba adesea culoarea părului ca să fugă de trecut. privind în urmă, realizez cât de proastă eram. cât de puerilă.. cât de copilă, cât de naivă şi cum îmi schimbam stilul narativ de la an la an. cum mă schimbam.. după 5 ani, m-am schimbat radical. m-am apucat de fumat şi mi-am deschis culoarea părului, iar persoane despre care înainte scriam, acum îmi sunt indiferente. am schimbat prietenii, stilul vestimentar, muzica, locurile, obiceiurile şi felul de a vedea oamenii. s-au dus şi poveştile mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu