tot ce se întâmplă aş vrea să fie doar un vis.
n-o să te uit niciodată. acum nu mai sunt nişte simple cuvinte. e o realitate crudă a vieţii mele aproape sfârşite. nu mai e loc de cuvinte, nici de regrete, nici de lacrimi. acum am înţeles. iubirea nu se măsoară în timp, nici în reciprocitate, nici în amintiri. iubirea e veşnică, mai veşnică ca viaţa pe pământ, ca ceasul, mai veşnică ca universul. ca neantul. ca infinitul.
am ajuns la capătul puterilor. sunt nebună, am înnebunit şi-am îmbătrânit înainte de vreme.
uneori închid ochii şi-mi pun plapuma peste cap, muşcându-mi buzele şi scrâşnind din dinţi, şi în întunericul obscur vreau să uit. ca un copil speriat care vrea să fugă.
ştiu.. nu ar vrea nimeni un suflet ruginit ca al meu, nici eu nu m-aş vrea. sunt scârbită de mine. mi-e frică de mine. cel mai mare duşman al meu sunt chiar eu. îmi tremură mâinile. mă arde pieptul, gâtul, şi abia mai scriu. fumez ţigară după ţigară şi inima îmi bate cu putere, a luat-o razna. vreau să fug undeva şi să mă ascund de mine, să uit de mine şi de povestea mea. vreau să mi se ştearga memoria şi orice amintire din trecut. să renasc şi s-o iau de la capăt. să mă întorc în urmă cu 3 ani şi s-o iau pe alt drum. să nu mai fac aceleaşi alegeri. să nu-mi mai las sufletul să se stingă, să nu mă mai murdăresc. să nu mă mai degradez. să nu mă mai îmbolnăvesc. să nu mai ajung la marginea prăpastiei, să nu-mi mai tai singură craca de sub picioare. să nu mai ajung o instabilă pishic, emoţional, patetică, slabă, deplorabilă. să nu mai ajungem să fim duşmani, nici străini. să n-o mai iau pe şoseaua pustie spre râu, alături de tine.. să nu te mai fii sărutat niciodată. să nu te mai fii căutat niciodată. e trist.. dar nu mai e cale de întoarcere. .m-am schimbat. nu mai aparţin nimănui. nici măcar mie. mă simt mai seacă şi mai nebună şi mai lipsită de orice ca niciodată. nu mai sunt aceeaşi, nu ştiu ce am devenit. în loc de inimă am acum o piatră în piept. abia mă târăsc. sunt o epavă care abia mai pluteşte. un dezastru care abia se mai ţine pe picioare. sunt o bolnavă care trăieşte din cafea, alcool, ţigări şi scris. sunt o melodramatică, care respinge lumea. încătuşată în dependenţe. insuficenţă cardiacă, maniaco-depresivă, ficatul şi plămânii şi stomacul praf, oboseală cronică, abia mai respir.. abia mă mai deplasez. cred că am murit de mult, dar ştiu că nu m-ai fi vrut aşa, ştiu că nu mi-ai dorit niciodată răul.
nu mă voi mai vindeca. pământul nu se va mai vindeca. e prea multa răutate şi minciună şi lăcomie în lume.
e târziu.
da, pentru unele lucruri e prea târziu.
nu te mai iubesc, de fapt nici nu mai ştiu dacă te-am iubit. dar mereu am ajuns aici, la capătul drumului, înnecându-mi disperarea în mine, ţinăndu-mi braţele ca să nu se mai îndrepte haotice spre tine..înghiţind în sec. bându-mi şi fumându-mi minţile, urlând tăcut, mocnit, în mine, de frică să nu mă audă cineva, aruncându-mă pe jos, din cauza durerii lipsei tale, umilită şi călcată în picioare de indiferenţa ta, ţinând telefonul în mână aşteptând nimic. şi da. acum realizez că ai fost parte integrală din mine; că ai fost acasă, singurul adăpost al meu în care fugeam de lumea asta perversă şi rece. tu ai fost copilul din mine, tu reprezentai visele mele şi inocenţa mea. naivitatea. pacea. cu tine îmi îngropam toate fricile şi grijile mele. când mă simţeam goală, murdară, cu tine mă îmbracam. tu erai cea mai dulce şi frumoasă durere a mea. iubirea ta ucisă îmi pulsa prin vene. tu erai drumul spre casă, şi lumina mea din întunericul în care mă rătăceam uneori. dar n-ai meritat niciodată. nicio lacrimă sau învinovăţire inutilă. cu regret o spun. nu s-au meritat anii în care m-am consumat pentru nimic. în care m-am distrus. în care m-am luptat atât ca să rămân singură.. e rândul meu să fiu sfidătoare, calculată, orgolioasă şi arogantă şi rece. e rândul meu să închid telefonul sau să răspund sec. e rândul meu să nu-mi mai pese. e rândul meu să uit. şi până la urmă eşti doar trecutul meu. e o nebunie macabră să aştepţi pe cineva care nici măcar n-a ştiut să ţină la tine.
aş mai scrie, dar cuvintele s-au dizolvat de mult, nu mai au nicio valoare, sunt sterpe, goale, fără noimă, nu mai au niciun sens, nu mai pot reda ce s-a întâmplat. sunt prea puţine. am obosit, iar amintirea ta e vagă, incoloră, ştearsă. sunt extenuată fizic şi psihic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu