digale

nu fac literatură.

Îţi scriu Ţie.

sper să mă auzi şi sper să-mi poţi răspunde într-un fel sau altul, cândva..

de ce nu l-am putut uita niciodată pe dor? de ce încă sunt zile când lacrimilie îmi inundă ochii şi zâmbesc trist şi-mi vine să urlu, amintindu-mi de el? 

au trecut 5 ani..şi încă îl simt. când închid ochii amintirile se derulează ca şi cum ar fi fost ieri.. 

e el.. cel de atunci..cu ochi cuminţi şi zâmbet de copil, în hanoracul bleu. sunt frunzele toamnei şi întinsul vast al iernii. e primăvara cu el de mână. e sufletul meu ce tresărea când îl vedea. sunt leagănele şi părculeţul nostru plin de copii.. aşa cum era odinioară.

copiii ăia nu mai există. au trecut anii şi am trecut şi noi. iubirea mea e ofilită. dar după atâţia ani încă zâmbesc cu lacrimi în ochi când îmi amintesc.

ştiu că va rămâne mereu aici, în sufletul meu.. şi că mă va încălzi în iernile furtunoase ce vor mai veni.