Singurătate, nu credeam c-am să te mai văđ vreodată

a venit toamna în bucureşti. străzile sunt plouate şi calc pe covorul de frunze veştejite. oamenii sunt mai grăbiţi şi mai trişti, iar noaptea vine mai repede. o frunză cade moartă în faţa mea şi-mi aminteşte de mine.

nu mai am timp să mă bucur şi să visez, cum o făceam în alte toamne târzii. mă trezesc când încă e noapte şi frig, îmi beau cafeaua amară, mă îmbrac şi mă duc la facultate. fac aceleaşi lucruri cotidiene în fiecare zi şi mă mai trezesc uneori zâmbind cu lacrimi în ochi la câte o pereche de oameni fericiţi.

pe drum spre casă, când mă simt mai singură ca oricând, închid ochii obosită şi mi-amintesc că de mult, într-o altă viaţă parcă, am fost şi eu fericită. uneori mă uit la câte un străin şi mă abţin să nu-i vorbesc şi să-i sar în braţe, să ţip cât de singură sunt. apoi revin la realitate, gândindu-mă cât de stupidă sunt.

...acum s-a făcut linişte şi s-a aşezat toamna de mulţi ani în sufletul meu.

şi-atunci îmi amintesc de tine, dor. şi că au trecut atâtea ierni în care n-a mai avut cine să mă încălzească, cine să mă ţină de mână şi să-mi zâmbească cuminte.

dar acum ştiu că tu ai fost mereu aici. în fiecare clipă din viaţa mea, pe fiecare drum pe care am rătăcit, în fiecare toamnă şi-n fiecare moment în care m-am simţit singură pe lume. ai fost mereu aici.. 
n-ai plecat niciodată.

.