timpul trece.. fără să ţină cont de tine, că rămâi în urmă.
sunt singură de mulţi ani. mi-am creeat ziduri imense ca dragostea să nu mă mai ajungă. am urât-o şi-am detestat-o teribil. am alungat-o şi-am ţipat la ea să nu se mai întoarcă.. căci a fost singura care mi-a făcut inima să vibreze şi tot singura care a ucis-o.
am avut şi eu parte de iubire, cândva. o singură dată. eram doar un copil. am crezut că o merit şi că-mi aparţine. am crezut că nu va pleca niciodată, că e imposibil să plece.. n-am apreciat-o şi i-am râs în faţă, sfidătoare şi mândră.
şi-a plecat într-un târziu, înstrăinată. fără să-mi spună, fără să mă anunţe, fără să mă înveţe cum să trăiesc fără ea.
apoi m-am hrănit cu trecutul. el mi-a fost leagăn, el mi-a fost culcuş.
n-am ştiut că mă voi stinge încet. n-am ştiut cât de cumplită şi ucigătoare e singurătatea.. n-am ştiut că fără ea viaţa e lipsită de sens, searbăđă, rece, pustie.
n-am ştiut...
chiar dacă trăim o viaţă în care nu ştim ce este iubirea, pentru doar câteva clipe de fericire, viaţa e vrednică de a fi trăită.
după atâţia ani, sunt tot aici, singură, rece, mai bătrână şi mai lipsită de viaţă, aşteptând lucruri ce nu vor mai veni niciodată.
după atâţia ani, nu mai ştiu ce este iubirea, îmi pare doar o poveste născocită, un vis nebulos. am uitat-o complet. nici dacă ar trece prin faţa mea, n-aş mai recunoaşte-o.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu