Can you see your eyes blighted by darkness?

Te uit, dragul meu.

Te-am visat o vară şi-am crezut că lumea nu mai are sens dacă tu nu ești.. Fără ochii tăi şi zâmbetul tău ironic, fără cuvintele tale, fără felul în care mă făceai să vibrez.. Fără prezenţa ta care s-a impregnat adânc în mine şi-n toate locurile în care-am fost şi-n toate zilele care au trecut şi care nu vor mai veni.

În mine s-a schimbat ceva. Poate că sunt doar nopțile de vară care au trecut, poate că sunt doar oamenii pe care i-am întâlnit pe drum, poate că sunt doar clipele magice pe care le-am îmbrățișat, poate că sunt doar tăcerile tale.. Poate că am fost doar eu, iubindu-te oriunde m-am dus, căutându-te la nesfârșit până când am dat de mine. De esența mea. Şi m-am simțit eternă.

Te las să pleci din sufletul meu şi din lumea mea. Cu fiecare zi ce trece, te simt, te simt cum dispari în întunericul amintirilor. Şi te privesc, străină, cum pleci de unde n-ai venit niciodată.

Te privesc şi-ți zâmbesc pentru ultima oară şi îmi iau rămas bun.. căci mi-ai fost poveste şi într-un fel, vei rămâne mereu aici.

...Căci nimeni nu apare întâmplător în vieţile noastre şi fiecare om pe care l-am întâlnit este o minune. Căci mi-ai fost dezastru şi întuneric şi-n tot haosul în care m-am aruncat, am mai învăţat ceva despre mine.

Dar de-aici şi până la tine Nu se merge, nu se vine.

Plouă.
Iubesc ploaia, dar în această noapte ploaia ma rănește.
Căci tu nu ești şi nu vei mai fi niciodată si cum mai pot visa în nopțile astea de sfârșit de vară, ploioase?

Plouă.. şi ploaia mi-e stingheră. 
Şi-mi vine să ţip căci nu am curaj să merg la marea mea, să o văd anul ăsta, să o respir, să o ascult.. să mă arunc în ea cum mă aruncam în braţele tale şi să te regăsesc. Să te regăsesc pe străzile prăfuite, în briza sărată a mării, cu vara în suflet, așteptând iarna.
Să te regăsesc printre chipuri străine şi muzică proastă, la o masă- de la masa ta plină de regrete- bând bere şi cu ochii tăi triști pierduți în mulțime. Şi să-ți zâmbesc de la masa mea singuratică şi tu să nu mă mai cunoşti, să nu ştii cine sunt şi de ce-ți zâmbesc ca o nebună. Să fiu iar tipa aia brunetă, tremurând de spaimă şi privindu-te pe ascuns.

Şi-mi vine să ţip căci nu am curajul să iau primul tren şi să mă pierd în mare. Să o iau pe oriunde mă poartă pașii, pe nisipul rece şi să mă înghețe privirea ta.
Şi chiar de nu te-aş găsi, marea ar fi martoră şi aş arunca în ea toate lacrimile mele, dorul, frământările, zâmbetele, privirea ta, felul în care mă priveai şi-mi zâmbeai ironic; țipetele, șoaptele, fumul, atingerile.. tot ce-am simțit pentru tine vreodată; aş arunca şi ploaia şi nu mi-ar mai rămâne decât răsăritul şi niște scrieri șterse de timp.

Aş fi fugit la mare căci tu erai marea mea. Şi ştiu că te-aş fi găsit, te-aş fi găsit străin. Dar vine toamna şi mă pregătesc de frig.

If I were a swan, I'd be gone. If I were a train, I'd be late again.

 



Unde eşti?
Sunt într-o gară aproape pustie şi te aştept.

E frig, nu-mi mai simt corpul, bate vântul şi copacii se clatină neliniştiţi. 
Vine toamna.

Respir aerul tare şi-mi aprind o ţigară. Tremur şi mă uit în jurul meu. O lumină obscură, galbenă de la un felinar ponosit de pe peron, apoi întunericul în care se pierde trenul. Câţiva călători ce-şi cară valizele în care şi-au împachetat toate temerile, visele, monotonia, gri-ul, singurătatea. Şi e atât de multă linişte în zgomotul mereu prezent în gară. Şi e atât de multă linişte în zgomotul meu prezent.

Oameni, claxoane, valize, paşi, strigăte, sunetul trenului, uşi, zâmbete, lacrimi, revederi, despărţiri, 

dar e doar linişte şi-o noapte aproape încremenită.

Din când în când tuşesc în liniştea din jur. Aş vrea să ţip, dar nu mi-ar răspunde decât ecoul acestui peron pustiu.

Îmi iau o cafea şi mâinile îmi tremură şi-mi pătez rochia albă.

Încep să râd, fără să respir, ironic, meschin, ca atunci când nu mai ai lacrimi şi tot ce poţi să faci este să râzi.

Îmi amintesc de esenţa mea, care deşi e atât de pură, am murdărit-o şi acum zac în propriul dezastru.

Ceasul a stat în loc în acest loc în care toţi vin şi toţi pleacă într-o altă călătorie, oprind în alte staţii, în drumul lor spre nicăieri.

Mă pierd în munţii din faţa mea şi-n tremurul brazilor şi-ncep să mă clatin ca ei.

Aştept un tren care nu mai vine. Cred ca are întârziere, ajunge prea târziu, noi doi, ne asemănăm atât de bine.

Şi tu eşti iar într-un oarecare oraş,
iar eu sunt aici, în locuri străine, pierzându-mă printre amintiri şi printre munţi şi printre străzi prăfuite şi noaptea e gri.. şi nu ajung la tine. Nu pot să ajung la tine.

...E târziu şi nimic nu mai contează, nimic nu stă în picioare dincolo de zidurile astea vechi ale gării, dincolo de acest peron cu lumină palidă, dincolo de trecătorii singuratici ce se perindă prin faţa mea.. Nimic nu rămâne după ce soseşte trenul şi mă ia din staţia asta plină cu regrete în care mor de frig... pentru că nimic nu durează şi tu nu vei mai veni. 

Hey you, Out there on your own, Sitting naked by the phone, Would you touch me?

Poate că fac parte din acea categorie de oameni mereu nemulţumiţi, care nu doresc ce li se oferă pentru că e prea simplu, instabili, care îşi caută refugiul peste tot unde se duc, dar nu-l găsesc nicăieri. Poate că mulţi oameni au citit în ochii mei tristeţea, renunţarea din trecut, nostalgia şi dorul după locuri şi fiinţe necunoscute.

Poate că fac parte din acea categorie de oameni care se aruncă mereu, căutând dezastrul, premeditându-l, creându-şi nefericire pentru a suporta o fericire prea mare. Poate că sunt dintre aceia care se transformă mereu, preschimbându-şi permanent viziunea despre viaţă şi lume, fiindu-le teamă să se obişnuiască cu ceva, cineva, fiind însetaţi după clipe şi după oameni care îi fac să vibreze.

Poate că fericirea e efemeră şi stă ascunsă în lucrurile simple. E de ocazie şi ştii că a fost de abia după ce trece.

.. O doză de cola, o ţigară pe care să o savurezi în linişte, nu din obişnuinţă ori nervi, aerul tare de munte, dragoste, nu sex, muzica bună, conversaţii în noapte, mirosul cărţilor vechi, băile lungi în care îţi creezi lumi imaginare, nopţile albe faţă în faţă cu un pahar de vin şi cu subconştientul tău, imaginându-ţi discuţii şi scenarii interesante care ar fi putut fi, dar care n-au mai văzut lumina; tristeţe, dans ameţitor pe nisipul rece, riscuri, pierdere de sine.. tu, întregul meu, tu, muzica care îmi lipseşte- emoţie, temeri, primele atingeri, tremur, gol, beatitudine, cutremure, mizerie, marea, ah, marea mea dragă.. liniştea din mijlocul dezastrului, fragmente din noi, risipindu-se, transmutându-se într-un haos perfect, în esenţa pe care eu ţi-o iubesc- săruturi ameţitoare;

clipe suspendate în timp.

There is nothing to writing. All you do is sit down at a typewriter and bleed.

Raiul ar fi zâmbetul tău arogant şi zâmbetul meu trist şi mândru şi resemnat.. cu un amar în colţul buzelor.
Raiul ar fi ochii tăi inteligenţi şi ironici, strălucind în noapte, privindu-mi ochii mei goi.

Raiul ar fi braţele tale, apărându-mă de frig şi dimineţile în care mă trezesc şi tu eşti acolo, dormind în razele soarelui.
Raiul ar fi mâinile tale pe picioarele mele reci, încălzindu-le.
Mai ştii când m-ai întrebat ce părere am, în timp ce mă mângâiai, iar eu îţi vorbeam ca şi cum nici măcar nu te-ai apropiat prea mult?
Nici nu-mi dădusem seama, atât era de firesc.
Ce ciudat, nu?
Să fii atins de o persoană doar de câteva ori, de o persoană pe care de abia că o cunoşti şi să ţi se pară atât de familiar, ca şi cum acolo ar fi fost locul lor, pe pielea mea.



Raiul ar fi... tu, în faţa mea, undeva, la ţară, bând un vin roşu, ameţiţi de el şi de noi şi de stelele de deasupra noastră.. şi în aerul curat şi-n acea linişte, vom fi ştiut că ne-am găsit în sfârşit drumul spre casă.
Raiul ar fi.. noi, în nisip, respirând noaptea, contemplând cerul şi privindu-ne cu ochii închişi. Şi-ai fi tu, zâmbindu-mi ironic, cu un joint între buze şi cu marea la picioarele noastre.

Raiul ar fi.. noi, pe drumuri lungi şi nebătute, în nopţi calde de vară, urmându-ne destinul.. raiul ar fi noi, cu toamna în geam şi-un ecou al unui pian ce răsună din îndepărtare, am fi noi, în mirosul de cafea amară, spunându-ne poveşti când iarna bate la uşă.








Raiul ar fi.... noi, în ecoul munţilor şi-al râurilor şi-al tinereţii noastre.. descoperindu-ne şi râzând de cât de copii suntem.
Raiul ar fi.. tu, lângă mine, învăţându-mă să aparţin cuiva şi eu, lângă tine, învăţându-te să iubeşti.




Raiul ar fi.. noi, certându-ne şi împăcându-ne, am fi noi, în agonie şi extaz, în monotonie, în dezastru şi-n haos... în fiecare detaliu al poveştii noastre, în fiecare om pe care l-am cunoscut împreună, în fiecare drum pe care l-am străbătut şi în care ni s-au impregnat paşii în praf şi în beton şi în zăpada dureroasă, în fiecare casă în care am fost, ai cărei pereţi ne poartă încă amprentele, în fiecare grădină, vis, realitate... în fiecare loc în care am fost şi ne-am lăsat prezenţa.



...Ce bine că eşti aici, în visele mele,
dar se face dimineaţă şi trebuie să mă trezesc.

Am străbătut nopţi şi munţi şi anotimpuri, dar nu am reuşit să ajung la tine.
Privesc cum dragostea mea pentru tine se stinge încet, precum o stea ce dispare în întunericul fără margini.. atunci când se face zi.
Ştiu că timpul o va schimba, aşa cum iarna schimbă copacii.

Şi uite, iubitul meu, dispari în realitatea rece a dimineţii, 
într-o altă zi fără tine.

Timpului nu-i simţi prezenţa, cum ai putut iubi aşa de mult indiferenţa.

Trăiește. Învață să trăiești şi să te bucuri de fiecare clipă. Lasă totul în urmă.. Ești liberă şi tot ce te doare nu va mai conta într-o zi. Lasă toate rănile, toate trăirile ce te sufocă, toate amintirile.. S-au dus. Privește în interiorul tău şi te vei înțelege şi vei învăţa să ierți şi să te ierți. Zâmbește, nu mai trăi prin alții, viața e o călătorie atât de scurtă încât nici nu-ți dai seama când a trecut totul.
Priveşte mai atent, priveşte departe, priveşte în sus, nu te limita la lumea îngustă în care ai trăit până acum, descoperă taine, visează, învaţă, iubeşte, transformă-te, ridică-te, pătrunde atânc în adevărata ta esenţă.
Singura realitate este cea pe care ţi-o creezi şi-o proiectezi asupra ta.




Detaşează-te de tot ce te otrăveşte. Priveşte cum totul se prăbuşeşte în jurul tău, tot ce credeai solid, toate iluziile, toate amăgirile, toate visele care-ţi făceau rău, priveşte cum cad în jurul tău şi cum calci peste ele.
Încetează să mai cauţi, viaţa te-a învăţat de atâtea ori că de abia atunci când nu mai cauţi, vei găsi.

Învață din poveşti şi mergi mai departe, te așteaptă alte stații. Şi vezi, încă o vară se duce.. profită de ea, trăiește-o, respir-o, îmbrățișeaz-o căci luna aceasta zilele au gust. Şi apoi îți va rămâne doar toamna..