Dar de-aici şi până la tine Nu se merge, nu se vine.

Plouă.
Iubesc ploaia, dar în această noapte ploaia ma rănește.
Căci tu nu ești şi nu vei mai fi niciodată si cum mai pot visa în nopțile astea de sfârșit de vară, ploioase?

Plouă.. şi ploaia mi-e stingheră. 
Şi-mi vine să ţip căci nu am curaj să merg la marea mea, să o văd anul ăsta, să o respir, să o ascult.. să mă arunc în ea cum mă aruncam în braţele tale şi să te regăsesc. Să te regăsesc pe străzile prăfuite, în briza sărată a mării, cu vara în suflet, așteptând iarna.
Să te regăsesc printre chipuri străine şi muzică proastă, la o masă- de la masa ta plină de regrete- bând bere şi cu ochii tăi triști pierduți în mulțime. Şi să-ți zâmbesc de la masa mea singuratică şi tu să nu mă mai cunoşti, să nu ştii cine sunt şi de ce-ți zâmbesc ca o nebună. Să fiu iar tipa aia brunetă, tremurând de spaimă şi privindu-te pe ascuns.

Şi-mi vine să ţip căci nu am curajul să iau primul tren şi să mă pierd în mare. Să o iau pe oriunde mă poartă pașii, pe nisipul rece şi să mă înghețe privirea ta.
Şi chiar de nu te-aş găsi, marea ar fi martoră şi aş arunca în ea toate lacrimile mele, dorul, frământările, zâmbetele, privirea ta, felul în care mă priveai şi-mi zâmbeai ironic; țipetele, șoaptele, fumul, atingerile.. tot ce-am simțit pentru tine vreodată; aş arunca şi ploaia şi nu mi-ar mai rămâne decât răsăritul şi niște scrieri șterse de timp.

Aş fi fugit la mare căci tu erai marea mea. Şi ştiu că te-aş fi găsit, te-aş fi găsit străin. Dar vine toamna şi mă pregătesc de frig.