There is nothing to writing. All you do is sit down at a typewriter and bleed.

Raiul ar fi zâmbetul tău arogant şi zâmbetul meu trist şi mândru şi resemnat.. cu un amar în colţul buzelor.
Raiul ar fi ochii tăi inteligenţi şi ironici, strălucind în noapte, privindu-mi ochii mei goi.

Raiul ar fi braţele tale, apărându-mă de frig şi dimineţile în care mă trezesc şi tu eşti acolo, dormind în razele soarelui.
Raiul ar fi mâinile tale pe picioarele mele reci, încălzindu-le.
Mai ştii când m-ai întrebat ce părere am, în timp ce mă mângâiai, iar eu îţi vorbeam ca şi cum nici măcar nu te-ai apropiat prea mult?
Nici nu-mi dădusem seama, atât era de firesc.
Ce ciudat, nu?
Să fii atins de o persoană doar de câteva ori, de o persoană pe care de abia că o cunoşti şi să ţi se pară atât de familiar, ca şi cum acolo ar fi fost locul lor, pe pielea mea.



Raiul ar fi... tu, în faţa mea, undeva, la ţară, bând un vin roşu, ameţiţi de el şi de noi şi de stelele de deasupra noastră.. şi în aerul curat şi-n acea linişte, vom fi ştiut că ne-am găsit în sfârşit drumul spre casă.
Raiul ar fi.. noi, în nisip, respirând noaptea, contemplând cerul şi privindu-ne cu ochii închişi. Şi-ai fi tu, zâmbindu-mi ironic, cu un joint între buze şi cu marea la picioarele noastre.

Raiul ar fi.. noi, pe drumuri lungi şi nebătute, în nopţi calde de vară, urmându-ne destinul.. raiul ar fi noi, cu toamna în geam şi-un ecou al unui pian ce răsună din îndepărtare, am fi noi, în mirosul de cafea amară, spunându-ne poveşti când iarna bate la uşă.








Raiul ar fi.... noi, în ecoul munţilor şi-al râurilor şi-al tinereţii noastre.. descoperindu-ne şi râzând de cât de copii suntem.
Raiul ar fi.. tu, lângă mine, învăţându-mă să aparţin cuiva şi eu, lângă tine, învăţându-te să iubeşti.




Raiul ar fi.. noi, certându-ne şi împăcându-ne, am fi noi, în agonie şi extaz, în monotonie, în dezastru şi-n haos... în fiecare detaliu al poveştii noastre, în fiecare om pe care l-am cunoscut împreună, în fiecare drum pe care l-am străbătut şi în care ni s-au impregnat paşii în praf şi în beton şi în zăpada dureroasă, în fiecare casă în care am fost, ai cărei pereţi ne poartă încă amprentele, în fiecare grădină, vis, realitate... în fiecare loc în care am fost şi ne-am lăsat prezenţa.



...Ce bine că eşti aici, în visele mele,
dar se face dimineaţă şi trebuie să mă trezesc.

Am străbătut nopţi şi munţi şi anotimpuri, dar nu am reuşit să ajung la tine.
Privesc cum dragostea mea pentru tine se stinge încet, precum o stea ce dispare în întunericul fără margini.. atunci când se face zi.
Ştiu că timpul o va schimba, aşa cum iarna schimbă copacii.

Şi uite, iubitul meu, dispari în realitatea rece a dimineţii, 
într-o altă zi fără tine.