Şi când priveşti îndelung într-o prãpastie, prãpastia priveşte şi ea înlãuntrul tãu

 




Mi-e rău, A. Mi-e atât de rău.
Am crezut că visele m-ar putea salva. Ce naivă. De mică am crezut asta, dar am deformat grav realitatea.
N-am înţeles că un om nu poate visa mai presus de propriul lui creier. N-am înţeles că până şi visele au limita lor. Un aspect atât de simplu... pe care l-am ignorat.

M-am refugiat, ca o fraieră, în scenarii şi amintiri şterse, uitând să mai văd. Am stat fixată cu privirea într-un singur punct, un punct mort, fiind atât de ignorantă, de laşă, de îngrădită!

Îmi pare rău ca sunt atât de infantilă.
M-am vrut altfel, dar m-am uitat, la un moment dat, pe drum, şi am rămas în urmă. Aşa mă simt acum. Întârziată.




Sunt o ratată cu pretenţii. N-am făcut nimic bun pentru mine. N-am ştiut niciodată să creez. M-am priceput mai bine să dărâm, să stric tot ce ating, să pierd toate lucrurile la care ţin, să distrug tot ce-mi iese în cale. O dată, demult, un bătrânel mi-a spus că mă pricep să pierd lucruri, văzând cum îmi cad haotic diverse lucruri din buzunar. N-am înţeles atunci la ce se referea, eram prea mică.

Am căutat iubirea şi fericirea prin alţii, în loc să-mi văd de interesele mele, de drumul meu. Ca toţi oamenii, în pula mea.
Eu am rămas în loc şi m-am uitat în urmă, prefăcându-mă că înaintez.


Îţi vorbesc ţie, A.

Dacă nu apăreai tu, probabil ar fi fost un altul după care să jelesc acum şi la care să-mi limitez existenţa. Pentru că asta am făcut mereu. Am căutat dezastre şi mi-am limitat universul la câte un individ care nu dădea o ţigară pe mine. Pentru că n-am ştiut cum să fiu altfel. Cum să-mi umplu acel tărâm gol din mine. M-am format greşit.
Probabil că unii oameni îşi creează singuri motive de suferinţă pentru a evita suferinţa sau pentru a suporta fericirea. Sunt proşti şi masochişti. Fug  de ei înşişi, îngropându-se în monotonie şi ignorând ceea ce sunt cu adevărat.






Îţi scriu ţie, ca o disperată, ţip şi râd isteric prin cuvinte pentru că nu ştiu cum altfel să comunic cu tine. Sau cu mine.
Pentru că nici măcar nu trăiesc.
Şi mi-e scârbă de mine căci m-am vrut întreagă, dar sunt doar frânturi din ce-aş putea fi. E mult prea obositor să trăieşti aşa, la limita de jos a ce puteai fi. Te ucide încet. Şi nici măcar nu mai ai puterea să vrei. Asta chiar e de căcat. Să fii bolnav şi să nu mai vrei să te tratezi pentru că te îngrozeşte procesul şi, mai ales, vindecarea.
Pentru că în tine s-a înrădăcinat adânc un sentiment tâmpit că nu meriţi. Că oricum, nu se merită nimic. Ceva s-a stins.
Ca deţinuţii care au ca scop libertatea şi când o obţin se cacă pe ea. Îi înghite, îi înăbuşă, se împiedică de ea şi se întorc înfriguraţi acasă, înapoi în penitenciar, la siguranţa cu care s-au obişinuit. Pentru că libertatea lor e acolo, în universul lor limitat. Le e prea greu să se reintegreze în societate, cum sunt eu o inadaptată a vieţii.. a realităţii. Aşa fug şi eu de realitate, de fericire, de însănătoşire, de lumină, de viaţă. Şi, mai ales, de iubire. Mereu am fugit, dorind-o şi visând-o de la distanţă. 
Am crezut că pot să trăiesc încătuşată în visele şi scenariile mele puerile, dar infinitul fiind dincolo de ele.



Uneori, mă simt aşa, de parcă cineva m-a aruncat în lumea asta, fără să mă înveţe care-i treaba cu ea. De parcă, de-abia ieri m-am născut. Şi mi-a luat liniştea, m-a trezit din somn şi am venit pe lume obosită. Şi, paradoxal, simt că am trăit 1000 de ani, atât de greu îmi e sufletul.
M-am săturat de trăit şi nici măcar n-am apucat să trăiesc. Dar poate că am fost prea vie şi d-asta am simţit moartea atât de puternic. Am simţit cât de fragilă sunt şi cât de efemere sunt clipele şi oamenii pe care îi pierzi. Am iubit, conştientă de imposibilitatea de a rămâne în singura clipă care contează.

Atât de mare e anxietatea mea şi depresia asta de căcat pe care parcă o am în sânge. Şi-s atât de deprimantă şi tristă încât cred că şi Bacovia ar face mişto de mine.




Îţi scriu ţie, A.


Şi-mi pare rău că n-am fost prezentă când a fost momentul tău. Că l-am scăpat... cu mintea mea mahmură şi ameţită de prea multe vise.

Îţi scriu ţie, A. Şi e ultima oară.
O să încerc să trăiesc.
Fără să mă uit în urmă, fără să mă agăţ de oameni, fără să mă refugiez în amintiri.

And I just wish that I didn't feel like there was something I missed

Îmi beau cafeaua amară şi privesc la frunzele plouate şi călcate în picioare din mocirla de afară.
E frig şi e gri şi câinii latră şi-mi fac curaj să ies afară. Să mă târăsc spre un viitor mai strălucit şi să-mi înving anxietatea asta de căcat. Poate că oamenii nu-s chiar atât de înfricoşători.

Fumez ţigară după ţigară şi ascult aceeaşi melodie ce mă făcea să tresar. Am lacrimi în ochi.
Dar azi nu mai vreau să mă lovească nostalgia şi melodramele în care mă complac în fiecare zi la fel. Azi vreau să fiu cea realistă, cea rece, cea pragmatică, cea cerebrală.
Ajunge cu visele jegoase, cu sceneriile mele infantile şi stupide.


Azi sunt hotărâtă să dau de realitate. Să-mi aduc toate gândurile reprimate în conştiinţă, să mă inunde, să le accept ca să le pot consola. Să dau mâna cu realitatea şi să râd de noi. Şi e al naibii de greu să te loveşti aşa, brusc. Nu mai bine o priveam eu mereu, drept în faţă? fără să o ignor, fără să mă prefac că nu există. Se ştie că dacă fugi, cu atât mai mult te va lovi.





.........................


E atât de naivă.
Şi agasantă.
De fiecare dată când intră pe uşa aia, vreau să şi plece. Adică să o fut şi apoi să se care.
Mă enervează că se agaţă aşa de orice replică, de orice căcat debitez ca să o bag mai repede în pat- să nu creadă că-s aşa un nenorocit.

Chiar nu-şi dă seama că e ca oricare altă pizdă? Că ea ori alta, mi-e indiferent. E aici pentru simplul fapt că a pus botul mai repede şi că e uşor de manipulat. Nu mă interesează ce are de oferit, ce viaţă are, ce ascunde privirea ei şi bullshit. Nu mă interesează trecutul ori viitorul ei. Dacă o ascult şi îi zâmbesc nu înseamnă că o şi plac, în pula mea. Asta înseamnă socializare şi puţină empatie, dar ea nu le are cu viaţa socială ori cu realitatea. E instabilă şi interpretează imediat.
E genul ăla de fiinţă pe care dacă o critici, în loc să se supere, i se luminează faţa şi începe să râdă. Aşa consideră că îţi pasă, o ia personal şi iar îşi face filme. Adică dacă o înjuri, se simte importantă.
Nu ştiu de ce fel de indivizi a dat, dar e clar că are multe probleme cu ea însăşi şi o imagine distorsionată grav.





O arde indiferent, apoi o sun şi vine ca o disperată la mine, în noapte. Se aşază previzibil pe acelaşi scaun de lângă fereastră, cât mai departe de mine, că zici că nu a venit aici ca să ne futem.
Îşi aprinde ţigară după ţigară, fumează ca o obsedată şi-mi umple de scrum masa, apoi o şterge cu degetele, tâmpita.
Nici măcar nu ştie să fumeze. I-am arătat cum să scrumeze ca tot omu', cum să tragă în piept, dar e inaptă.
Şi eu îmi testez toată răbdarea de care sunt capabil şi chiar mă uimesc.

Bea, bă, dar bea ca o vacă şi mai cere şi trebuie să o îmbăt pe proastă că altfel nu scot nimic de la ea. Toarnă pe gât bere, vin, orice găseşte.

Ţipă în loc să vorbească. Îmi spune că o sperii. Îmi cere să-i pun un playlist şi să sting lumina. Că o dor ochii.
Când mă duc să mă piş, se ridică şi ea de pe scaun că a înţepenit acolo de când a venit; se uită în oglindă, îşi aranjează părul, îmi răsfoieşte prin cărţi şi mângâie paginile, şi când deschid uşa, puf, e înapoi fixată pe scaun.






...........


Când se duce ea la baie, îmi aprind o ţigară sictirit şi fredonez cu patimă o dată cu cheloo:  ,,E o zi futută ca oricare alta
Mi se rupe, sunt rece ca halba,
Nimic nu merge, dar viaţa e bună,
Stau şi beau, mă doare fix în pulă." .


 Se întoarce cu un rânjet tâmpit, trântind uşa şi îmi spune iar aceleaşi nimicuri, că nu mai e îndrăgostită- o face pe inabordabila- ( de parcă nu se citeşte în ochii ei cât de leşinată poate să fie), că are o viaţă de rahat şi că se plictiseşte ca dracu' fără mine, că eu sunt singurul care n-o plictiseşte şi care o face să râdă, auzi. Şi să vibreze, că noi suntem muzică.
După discuţii lungi şi interminabile, deja nu mai am răbdare şi mă apropii de nebună. Îi pun mâna pe picior, îi zâmbesc subtil. Se fereşte puţin, se sperie, se cacă pe ea, mai bea, mai trage din ţigară, mai trage de timp.
Îmi spune că eu sunt special pentru ea şi că d-aia se poartă aşa, ca un dezastru, cu mine.

Mi-e milă de ea. O manipulez cum vreau.
Nu ştiu unde a trăit până acum, probabil într-o peşteră:-?
E sucită rău femeia, iar eu sunt prea tripat şi nu-mi place să mă complic.
Îmi plac oamenii, da, dar ea se vrea specială în ochii mei şi nu înţelege că face parte din mulţimea de oameni şi atât. Că e doar un element de decor, un chip şters din mulţime, una pe care am futut-o din celelalte decoruri când eram tânăr şi prost... şi de care nu-mi voi mai aminti peste câţiva ani.


...Mă apropii de ea să trecem în pula mea o dată la treabă.
Şi ea o face pe interesanta cu mine. Poate că e... când n-o face pe interesanta. Îmi spune că nu contează dacă n-o să ne mai vedem, măcar o să aibă despre ce scrie. E dusă rău, în filmele ei, unde trăieşte.
Uneori, mi se pare că una gândeşte şi altceva zice.

Şi ne lingem şi ne excităm. Tăcere, tensiune, în sfârşit...
Şi brusc se retrage şi-mi spune că a ameţit şi
mă ia în braţe..
şi-mi vine s-o arunc.
O înjur în gând şi îi zâmbesc chinuit.

Dar când bei, fă, nu mai eşti ameţită? îmi vine să-i zic.


-Hai mă, nu mai fi aşa bleagă, te rog io mult...
-De ce sunt bleagă?! Că te iau în braţe?
Mie îmi place să iau oamenii în braţe.
-Nu... şi mie îmi place să iau oamenii în braţe, dar...
-Că scriam despre tine sau de ce?
-Mamăă, ce rea eşti, să mor...
-Scriu despre orice persoană e mai specială pentru mine.
Am scris şi despre necunoscuţi pe care i-am văzut doar o dată
şi nu i-am uitat.











O trag spre pat.


-Hai, lasă-mă, că vreau să mai fumez o ţigară.
-Ţi-aduc eu ţigară.
-În pat? fac mizerie pe aici. Vrei să fie iar dezastru?
Haiii să mai beau puţin că nu-s beată deloc!
-Dar de ce trebuie să fii.. nu-mi place chestia asta, frate!
-Ce nu-ţi place că n-am înţeles?
-De ce trebuie să fii beată, în pula mea, ca să poţi să faci ceva. De ce nu poţi să te bucuri de ceva pentru că aşa e acel ceva?
-Nu cred că înţelegi...
-Nu înţeleg io?
...Eu înţeleg, în pula mea.
Tu nu înţelegi.
-O să înţelegi.
-Bine, mă, boss.
Eşti timidă?
-Da.
Eu am conştiinţa foarte mare, crede-mă, mă apasă din orice căcat...
-Păi şi...te-ai gândit vreodată ce-ar putea să facă persoana respectivă
pentru tine ca să nu mai ai chestia asta?
-Da...
-Şi?
-Şi ce?
-Şi ce ar trebui să facă?
-Să mă iubească?

Linişte.
Muzica se opreşte şi e o tăcere d-aia penibilă.

-E o diferenţă între sex şi..
-Şi ce?
-Dar atunci când ştii că e doar o aventură şi că pe urmă... 
-Nu mai fă aşa, mă, frate!
De data asta acuma..
-Nu sunt genul, frate!
-Băi boss, uite, tu de data asta ai venit la mine ca sa vorbim...
-Exact, d-aia am venit!
Să stau cu cineva mişteo şi să vorbesc. Să nu mai stau ca o tristă acasă,
să beau ceai şi să citesc.
-Să scrii, să stai tu zece ani, să chestii, să pula meaa.
Tu te duci la un băieţaş d-ăsta,
îţi pune băiatul..
-Păi mai am nevoie şi eu de viaţă socială, nu crezi?
-Îţi pune băiatul un playlist, pula mea, şi cam aia e.
-Şi nu e ok? nu-ţi place să vorbeşti cu mine?
-Miee?!
-Mi-ai dat senzaţia mereu că nu.
-Că nu-mi place să vorbesc cu tine?
-Da, că m-ai ascultat până mă îmbăt...
-Înseamnă că degeaba ai venit.
-Cu siguranţă nu. Ce, dacă nu facem sex înseamnă că am venit degeaba?
-Dar n-am zis asta niciodată.
De ce crezi asta?
-Pentru ca te ştiu deja.
-Deci asta reprezint eu pentru tine, un muist?
-Nu că altfel nu mai veneam.
-Păii şi atunci? What's the point?
-Un nemernic.
-Un nemernic?!
-Da. Un nenorocit bun..
Cel mai bun nenorocit.
-Merci, o să o iau ca pe un compliment.
Cheers.







Şi uite aşa mă prinde dimineaţa, mahmură şi eşuată cu o nebună beată care nu mai vrea să plece.


Prezenţa ei e atât de negativă şi mă umple de nervi încât când aprind lumina, poc, sare siguranţa, se arde becul, rămânem în beznă, în pula mea. Mai suntem şi amândoi îmbrăcaţi în negru.

Ridic siguranţa şi ne trântim în pat, în cenuşiul dimineţii. Contemplăm pereţii şi ascultăm muzica care răsună din nou. Parcă se învârte în creierii noştri o dată cu noi, vibrând şi dansând deprimată.
Şi fumul de ţigară se risipeşte o dată cu toate filmele mele şi cu încă o noapte de căcat care a trecut.

Şi mă sufoc că vaca de lângă mine mă prinde de mână şi-şi pune capul pe umărul meu, respirându-mi aerul.
Mi-o mai încerc o dată, dar ea îmi spune să o ating fără să o dezbrac.
Ce pula mea înseamnă asta? de parcă n-am mai dezbrăcat-o.

Şi iar mă ia în braţe, lipindu-se total de mine, lipsindu-mă definitiv de aer, şi mă panichez că e o altă dimineaţă mahmură şi eşuată şi ea încă n-a plecat.
Şi rămân aşa... cu un gust amar, cu un gol, că voiam s-o fut pe proasta din faţa mea, care-mi zâmbeşte tâmpit, şi-mi stă pe creier ca atunci când ştii că trebuie să duci gunoiul.

Aprind televizorul şi n-o mai bag în seamă, vreau să fac abstracţie totală de prezenţa ei. Poate pleacă. Sau poate se simte nebăgată în seamă şi sare ea pe mine.
Nu merge. Stă neclintită în pat şi fumează, scrumând peste tot, şi vrea să-i sting televizorul. Şi e o irosire totală că stă rezemată de pernă şi-şi lasă parfumul
şi eu trebuie să-i şterg şi urmele şi să fac curat după ea şi se împute treaba că proasta chiar e decisă să rămână şi să mai bea. Aşa că îi iau băutura de la gură şi îi zic că sun la taxi.
Nu pot nici să-i trântesc uşa în faţă după ce pleacă, că cine ştie, poate o să mă mai plictisesc în vreo noapte d-asta ratată. Şi oricum, nu-s aşa nesimţit.


Aşa că îi zâmbesc scârbit şi o sărut în grabă, să se care mai repede.


.................


Poate că ar fi ok prezenţa ei dacă n-ar cădea în găleata cu melodrame. Ce căcat îi e aşa greu să vadă? să vadă că nu vreau de la ea decât să bem o bere şi să ne-o tragem. Aventură, fato. Să mai ieşim din mizeria asta pe care o numim monotonie. Să ne simţim vii, în pula mea, că d-aia suntem tineri, să trăim doar prezentul, clipa- cum îţi place ţie să zici- să ne degradăm şi târâm prin mizerie, să ne lovim de propriile goluri şi frustrări şi temeri, să ne îmbrăţişăm tremurul şi întunericul, până ce ajungem la esenţa noastră pură şi ne vindecăm. Sau poate că ne place să fim bolnavi. Nu mai ştim să fim altfel.

E atât de proastă deşi nu e deloc proastă. Probabil e masochistă. Altfel nu-mi explic cum deşi îi arăt exact cum stau lucrurile, ea îşi face scenarii şi trăieşte în lumea ei paralelă. Chiar trebuie să-i spun direct? Nu înţelege şi ea subtilităţile? 

Se cacă pe ea că o apasă conştiinţa, dar tot aterizează la mine.

Mai şi scrie ca o obsedată, probabil chiar şi în momentul ăsta. Bă, dar în ce sentimentalisme o dă! labă tristă... de îmi iau o bere şi îmi vine să râd singur ca prostu'. Dar mă deprimă şi apoi îmi vine să vomit şi să n-o mai caut niciodată. Să scap de hărţuitoarea psihopată.
Scrie despre cei patru pereţi îngălbeniţi de fum şi de minciunile noastre, despre balconul din capătul coridorului şi despre tot felul de filme d-astea deprimante, de parcă ar fi ale ei, în pula mea! 


Sper ca într-o zi să-şi găsească şi ea vreun creştin care să o fută şi să mă lase în pace.
Chiar îi doresc tot binele din lume şi să se trezească la realitate... să aterizeze cu picioarele pe pământ.





..................



Nu înţelegi că toţi îşi văd de interesele lor. Că nimic nu e negru sau alb, că mai sunt şi nuanţe de gri. Că a trăi din amintiri e cea mai mare dovadă de laşitate; şi din scenarii d-astea ieftine care te ţin pe loc, care nu te lasă să evoluezi.
Că toţi ne purtăm propriile goluri şi poveri, că toţi suntem slabi şi puternici şi limitaţi şi infiniţi. Că nu putem vedea şi simţi acelaşi lucru pentru că suntem diferiţi. Că nu putem primi ceea ce nu suntem încă disponibili să primim. Pentru că, da, fugim de cele mai multe ori exact de ceea ce ne dorim cel mai mult. Pentru că ne sperie, pentru că întâi trebuie să ne vindecăm pe noi.
Şi tu ai fugi dacă ţi-aş îmbrăţişa tremurul.



Tu visezi la iubiri d-astea eterne şi melodramatice, ca toate pizdele, inventate din cărţile pe care le-ai luat drept realitate.
Iubirea umană e, într-un fel, egoistă şi relativă, ea se schimbă în timp, creşte, scade, te ridică, te aruncă, te înăbuşă, îşi schimbă intensitatea, forma, totul.







Poate că nu ţi-am sesizat de la început tremurul din voce şi spaima din priviri. Chiar dacă eşti doar un decor pentru mine, ţi-am apreciat şi ciudăţenia şi întunericul. Şi dezastrul şi mocirla prin care te chinui să-ţi găseşti esenţa. Poţi aprecia frumuseţea în orice fiinţă.
Dar ceilalţi nu te pot vedea, nu te pot simţi mai mult decât le permite propria disponibilitate sufletească, circumstanţele şi timpul în care v-aţi întâlnit.
Oamenii nu sunt doar răi sau buni, doar frumoşi sau scârboşi. Oamenii sunt dificili, imposibili, diferiţi, un amestec de lumină şi întuneric, de limitare şi infinit.
Permite-ţi să-ţi trăieşti orice experienţă, fără să te mai gândeşti că nu ar trebui. Permite-ţi să fii aşa cum eşti de fapt şi să-ţi accepţi fiecare trăire.



...Şi pregăteşte-te să cazi. Ştiu că ţi-e frică, şi mie îmi e, dar atunci renaşti şi vei fi liberă. Să cuprinzi tot ce te speria odată. Să te priveşti sincer căci nu există o culme fără cădere, naivo. 


Nu mă mai căuta pe mine, nici în vise, nici în scenarii, nici în amintiri,
nici în realitate.
Caută-te pe tine. În cele mai ascunse locuri, acolo unde crezi că nu te vei găsi niciodată. Şi te vei găsi întreagă. 
Şi vei găsi totul.

Epilog

"....Open your heart, I'm coming home."

 -Cum l-ai cunoscut?

Eşti atât de... obsedată,

vorbeşti mereu obsesiv despre el, scrii pagini întregi ca o bolnavă ce nu mai are control, tresari ca o proastă când cineva spune numele lui, îl uiţi în sfârşit, adică nu te mai gândeşti atât de mult la el şi apoi îţi sună telefonul şi sari ca o dementă. Şi ce credeam că e sfârşit... începe iar.  Ca o spirală veşnică în care eşti captivă şi te încăpăţânezi să nu ieşi.
Mă enervezi, mă oboseşti, dar ai acea sclipire în ochi pe care n-am mai văzut-o de atâta timp...

-Ştii, M.

Eram anul 2 şi era iarnă, în preajma sărbătorilor. Ştiu că venea vacanţa şi aveam Crăciunul în suflet.

Eram la fel de singură şi de izolată de lume.

M-am dus într-o zi la facultate pentru a lua o adeverinţă de la secretariat, doar pentru 5 minute căci ştii că nu prea am onorat profesorii la cursuri.

Îmi amintesc perfect. Era o zi înnorată şi bătea cu putere vântul.. Mirosea a frig şi-a iarnă şi-a posibilităţi, a fum de ţigară şi-a ploaie. M-am uitat în jur, era pustiu, doar trei oameni stăteau la ţigară în faţa facultăţii şi vorbeau destul de tare în liniştea din jur. Îmi amintesc ca printr-un vis, am urcat treptele spre intrare şi m-am aşezat ca o babă în veşnicul loc de ţigară. Mi-am aprins una şi-am fumat absentă. Lângă mine erau trei studenţi pe care nu-i cunoşteam.  

Stăteau în picioare şi eu îi ascultam, stând cu nasul în telefon sau pe zidurile clădirii din faţa mea. Erau anul 3, vorbeau de licenţă şi asta mă îngrozea oarecum, accentuându-mi anxietatea. Era el şi încă două fete. Îl ascultam şi din când în când mă uitam la el. 

Am tresărit.

Mi-am zis că n-am mai văzut până atunci un tip atât de drăguţ la facultatea mea.

Am intrat în facultate şi pe drum spre intrare, am trecut prin faţa lui, în loc să ocolesc. Pe când aşteptam la secretariat, m-am uitat, instinctiv, spre ieşire să văd dacă a plecat. Voiam să-l mai văd, măcar un minut.

Încă era acolo şi m-am gândit cât de stupidă sunt.

Ştii cum e atunci când cunoşti pe cineva şi simţi din prima clipă că va avea un rol important în viaţa ta?
Căci simţi că vibraţi pe aceeaşi frecvenţă.
 Nu ştii cum, dar simţi că te va schimba, că-ţi va răsturna lumea, că nu vei mai fi niciodată la fel. Că ceva din tine va muri şi altceva va renaşte. 

Am ieşit şi m-am pus la locul meu, continuând să-i ascult. Simţeam că şi el ştie, că a observat acea necunoscută care se poartă ciudat.

Mi-am aprins o ţigară. 
Doamne, ce băiat frumos!
Nu, nu, frumos e prea banal spus.
Interesant.
Am încercat senzaţia aia ciudată când te bucuri ca un copil că pe lume parcă s-a schimbat ceva, parcă decorul nu mai e aşa gri, parcă iarna asta nu mai e atât de cumplită, parcă străzile nu mai sunt atât de jegoase şi lugubre, parcă natura nu mai e atât de moartă. Parcă facultatea asta de căcat, la care mă târăsc de un an jumate, nu mai e atât de înfricoşătoare şi inutilă.
Şi totuşi, în timp ce te bucuri ca un copil răzgâiat şi naiv, parcă ceva se stinge şi totul revine la forma lui iniţială.
Şi revine nodul ăla din gât şi nu mai ai aer.
Nu-i pentru tine, nu,
stai departe.


Cred că am zâmbit
ca o nebună.

Vocea lui mă liniştea şi parcă nu-mi mai era atât de frig

şi nici stingheră parcă nu mai eram.

S-a uitat la mine, da! Fuma din ţigară, râdea cu colegele lui şi din când în când, mă privea pentru o secundă. Am rămas amorţită şi niciun gând nu-mi mai trecea prin minte.

A sărutat-o pe tipa de lângă el şi m-am făcut mică şi-am vrut să dispar.

Ce stupidă eşti, Maria! 

M-am gândit că nu s-ar uita niciodată la mine...

Mai aveam trei fumuri din ţigară şi s-a aşezat lângă mine.

Da.. era chiar lângă mine, în stânga mea.

Dar ţigara, fir-ar, a ajuns la filtru! Cam târziu, prietene. Trebuie să plec.

M-am prefăcut că butonez pe telefon ca să nu plec ca o nesimţită fix când s-a aşezat el,

voiam să mai trag de timp,

dar am fugit.

Parcă simţeam, M.

Parcă ştiam că nu se va sfârşi aşa.

De-aş fi ştiut atunci cât de important îmi va fi băiatul de lângă mine, de-aş fi ştiut atunci că va face parte din viitor şi din trecut... picioarele mi-ar fi paralizat acolo şi-ar fi prins rădăcini.

Dar vezi tu, îmi amintesc fiecare detaliu din acea zi mohorâtă şi obişnuită, ca oricare alta. Îmi amintesc cum eram îmbrăcată, cum îmi bătea vântul prin păr, îmi amintesc gesturile lui şi privirea lui şi replicile lui. Îmi amintesc că tremuram de frig. Îmi amintesc clipa când m-am ridicat şi-am plecat, gândindu-mă că mă priveşte în acel moment. Şi paşii mei erau atât de nehotărâţi şi grăbiţi... Cred că am vrut să mă întorc să mă uit în urma mea, poate am şi făcut-o, nu mai ştiu.

Îmi amintesc până şi ţigara mea, în aer pentru o clipă, căzând pe asfaltul rece. Nu râde, atât m-am ofticat că s-a stins aşa repede...

Dacă nu l-aş fi reîntâlnit, dacă nu ar fi devenit atât de important pentru mine, acea zi s-ar fi şters din memoria mea... ca celelalte.

Îmi amintesc, într-un mod ciudat, atât de limpede prima mea cană cu lapte şi lampadarul verde la care mă holbam la 3 ani când voiam să ies din realitate şi să cunosc una mai bună. Îmi amintesc cum îmi gustam lacrimile sărate şi ziua în care maică-mea mi-a spus că trăim 100 de ani şi că apoi murim şi cum m-au podidit lacrimile. Acum să-ţi zică cineva că trăieşti mai mult de 60 de ani, ai plânge de fericire.
Îmi amintesc cuiele din colţurile meselor pătrate de la creşă şi cum apăsam pe ele căci simţeam că aşa trece timpul mai repede şi vor veni ai mei să mă ia. Şi chiar trecea, în lumea mea.
Şi-mi amintesc de chitaristul ăla cu ochi mari, negri şi trişti, de unde lumina pierea, care mi-a cutremurat lumea pentru o clipă şi cum l-am căutat apoi în fiecare chip de pe stradă.

Aşa îmi amintesc şi de A. care a apărut ca o lumină în după-amiaza aia cenuşie de iarnă.
Îmi amintesc de noaptea în care ne-am reîntâlnit. Coboram scările din club şi-mi făceam loc printre mulţimea de oameni ca să pot ieşi afară, la aer curat, unde mă aştepta fericirea mea de ocazie.
Eram amorţită, băusem mai multe beri ca să prind curaj, şi-n timp ce-mi făceam loc printre oameni, în întunericul obscur, am închis ochii şi-am simţit că acea clipă e eternă.
Că va rămâne.



Amintirile acestea sunt atât de vii şi de actuale, de parcă ele s-au aflat mereu undeva, aici, în mine, de unde s-au născut, independente de lumea exterioară.

De aceea, M., îţi vei aminti detalii atât de stupide şi neimportante, căci în sufletul tău ceva s-a schimbat pentru totdeauna.

Citisem undeva că nu ne amintim de marile evenimente, ci de acele zile aparent banale care capătă o semnificaţie aparte, care ne schimbă, care produc ceva în interiorul nostru. Poate de aceea suntem capabili să ne amintim şi cele mai mici detalii, ele rămân impregnate adânc în noi căci au avut un impact de care ne dăm seama mult mai târziu.

- Numai tu poţi să creezi adevărate scenarii şi obsesii dintr-o banală zi.

Spune-mi cum de te-ai reîntâlnit cu el. V-aţi mai văzut la facultate?

-Pff, nu,
dintr-un joc stupid. 

Din clipa în care am plecat de lângă el, am şi uitat că există. N-am vrut să-mi fac filme, ştiam că e în zadar şi că doar în mintea mea mă observase şi el.

Au trecut zile şi-a venit primăvara. Nu-l mai văzusem.

Ştii, poveştile încep atunci când nici măcar nu stai să te gândeşti la ele. Am învăţat asta. Când le dai uitării, când nu le prezici, când nu le gândeşti, ci le laşi să se ascundă în cele mai ascunse unghere ale fiinţei tale...ele rămân acolo, înfipte bine înlăuntrul tău şi te conduc acolo unde trebuie să ajungi. La începutul lor... pentru a le putea sfârşi.

De fapt, poveştile încep cu mult înainte decât crezi tu.

Era primăvară. Era 9 martie,

9- numărul meu care m-a urmărit mereu.

Şi acum râd ironic şi-mi vine să-mi dau două palme peste faţă să mă trezesc în pula mea la realitate.
Venisem de la facultate şi-mi beam cafeaua amară. Am deschis laptopul şi nelipsitul facebook şi nu ştiu prin ce proces al intuiţiei mele am închis ochii şi-am început să dau click la întâmplare în listă, ca o nebună. Am deschis random fereastra lui şi i-am citit mesajul trimis în urmă cu o lună, da, se pare că mă avea la prieteni! Mă salutase şi nu-i răspunsesem, ciudat, de obicei răspund la tipi mişto, mai ales de la psiho, poate că nu am văzut mesajul?! Oare ce făceam în acea zi când mi-a scris, în clipa aia? Cum de n-am observat mesajul sau cine l-a scris? eu, activa nr1 pe facebook... Cât de ignorantă am putut fi...acum, acum să se mai fi deschis fereastra aia...
Vezi, M., asta a fost ciudat, că deşi din cauza unor cine ştie ce circumstanţe nu am răspuns atunci, după atâta timp, printr-un joc infantil şi stupid născut din plictiseală, printr-o intuiţie cumplită, ceea ce trebuia să se întâmple s-a împlinit.

Nu ştiam cine e, uitasem că e băiatul ăla dintr-o iarnă gri, care m-a făcut să tresar,

la ţigara aia nenorocită care se termina prea repede.
Şi i-am răspuns .

Am vrut pentru o clipă să-i dau block căci nu-mi răspundea înapoi şi nu ştiu de ce eram nervoasă. Dar m-am abţinut! ceva îmi spunea că o va face, seara.

Mi-am dat seama mai târziu,

putea socializa cu mine doar noaptea, la muncă, căci avea prietenă! Şi cât de important avea să devină acel interval de timp!

9, 9 ore stătea la muncă, 9 ore în care puteam vorbi.
Apoi, mi-am amintit cine e! când eram deja subjugată iremediabil de el, a doua oară...

Şi m-am aruncat, tot cu ochii închişi..

E ciudat ce putere pot avea unii oamenii asupra ta doar prin nişte simple cuvinte.

Îşi amintea de acea zi, cel puţin, aşa mi-a zis mai târziu: Tu eşti tipa aia care stă singuratică la ţigară.

Cine m-a pus să fac acel joculeţ stupid şi total lipsit de noimă?
Cine m-a pus să-i răspund?
Cine m-a pus să dau click fix pe fereastra aia blestemată?!
Mouse tâmpit.

E adevărat că un simplu gând îţi poate răsturna întregul univers.
O clipă, o clipă să nu mă fi gândit la tâmpenia aia de joc, un milimetru ca mâna mea să apese altundeva, la alt nume şi n-aş mai fi scris astăzi despre el.
Şi nici acea noapte n-ar mai fi fost.. şi nici zâmbetele noastre fumate cu soarele nostru mahmur, îngheţaţi de frig lângă o sticlă goală de bere.
Şi nici lacrimile mele.

Tehnologie de căcat.



Poate că aşa începe totul. Din hazard şi haos şi decizii de moment care te conduc acolo unde trebuie să ajungi. La o fericire de ocazie. La lecţii pe care le ai de învăţat. La sentimente pe care le ai de trăit.
Poate că indiferent de ce faci, de cum ocoleşti, de cum amâni, de cum ignori, dacă este scris ca ceva să se întâmple, se va întâmpla.

-Apoi te-ai întâlnit cu el...

-Da, după o lună de schimbat replici pe facebook.
Era 9 aprilie.
N-aş fi ieşit, ştii că m-am izolat şi că mi-e atât de frică de oameni din cauza unei anxietăţi de căcat, ştii că sunt obosită căci m-am aruncat de atâtea ori şi am căzut... n-aş fi ieşit dacă n-aş fi simţit o nevoie atât de covârşitoare de a mă bucura de prezenţa lui, n-aş fi ieşit dacă nu eram deja atât de dependentă de el. Ah, şi era atât de manipulator! Din clipa aia în care privirile noastre s-au întâlnit prima oară, s-a scris povestea.
Parcă era absolut necesar, parcă aşa trebuia să fie.

Eram atât de liniştită,M., de detaşată de toţi şi de toate
 şi-a apărut A.
Marele manipulator, un bun posibil viitor psiholog şi IT-ist, 
el era tot ce era în el şi chiar mai mult decât atât, era o fiinţă întreagă.
Clipa mea suspendată în timp.
Pierdere de sine.
Echilibrul meu în dezechilibru.
afagsdghsfhsf

Ştii că eu trăiesc, uneori, izolată prin alţii.
A. îmi era un fel de libertate, dincolo de propriile mele bariere.


Cel care apare întâmplător de nicăieri şi apoi dispare din viaţa mea.
Povestea la care se scrie mereu.
Fără început şi fără sfârşit.
Exact de ce aveam nevoie.
O pauză în desfăşurarea firească a lucrurilor, un ceas oprit în eternitate, o mică scânteie în întuneric...
un haos perfect şi organizat,
proiecţie a întunericului meu,
a tot ce-am vrut şi mi-a lipsit vreodată.


Linişte... şi zgomote şi cutremure şi linişte. Amorţeală. Ceaţă. Fum. Întuneric. Fiori. Muzică care vibrează în noi. Coridoare goale. Vicii. Săruturi ameţitoare. Zâmbet crispat. Priviri ce ascund atâtea poveşti. Scrum. Umbre. Ziduri. Râsete isterice. Ecou. Balcon. Dimineţi gri.
Fuga din realitate.

-Şi ţie îţi place să dramatizezi...
Ştiai în ce te bagi...

-Ştiam şi m-am aruncat căci preferam să îndur apoi absenţa lui decât să nu mă fi bucurat măcar o clipă de prezenţa lui.
Ştii, sunt unii oameni care prin simpla lor existenţă te fac să zâmbeşti. Prin simpla lor amintire... Ai nevoie de ei, în drumul tău, sunt lecţii şi clipe pe care trebuie să le trăieşti. Căci structura ta sufletească n-ar mai fi fost la fel acum dacă ei n-ar fi trecut pe acolo.
Sunt oameni care îşi lasă amprenta definitiv în tine. Te cutremură, te dărâmă, te târăsc în mizerie, te înalţă, te fac să simţi că trăieşti.

-Ce căcat.
Eşti atât de naivă, mereu trebuie să te complici şi să atragi tot felul de experienţe dubioase care nu duc nicăieri. Nu te înveţi niciodată minte.
Şi-a bătut joc de tine, te-a manipulat cum a vrut el ca să te bage în pat, te-ai întors mereu la el când era plictisit şi avea nevoie de o proastă ca tine, chiar dacă nu mai dăduse niciun semn de luni întregi, tu ai fugit spre el în noapte, când pocnea din degete, ca o disperată şi l-ai ridicat pe un piedestal...





-Amândoi eram plictisiţi. Amândoi luam ceva de la celălalt, fără să cerem.
Amândoi ofeream fără să ni se ceară.
Eram în filme diferite, aveam scopuri diferite, el voia doar sex, eu voiam şi compania lui... Căci numai acolo, între cei patru pereţi, ascultând un playlist printre fum şi prea multe beri băute, numai acolo, cu el, în faţa mea, cu vocea lui răsunând ecou în timpane şi-n toată fiinţa mea, cu tăcerile şi săruturile noastre... numai în nopţile alea tăcute, acolo, la etajul 9, deasupra Bucureştiului, mă simţeam vie.

Aşa că ce contează cine a dat sau cine a luat mai mult, amândoi eram răspunzători pentru alegerile noastre. Amândoi eram ameţiţi şi conştienţi, amândoi ne urmăream propriile scopuri şi ne lăsam folosiţi.
În plus, un om inteligent şi cu conştiinţă puternică de sine nu are cum să nu fie plin de dorinţe şi de regrete.
Cum aş putea să îl condamn? când el mi-a spus de la bun început să nu mă îndrăgostesc de el...

-Şi ai făcut-o căci cauţi mereu dezastre
şi eşti o masochistă iremediabilă.

-M-am îndrăgostit de el chiar dinainte să-mi spună să nu... chiar de la primele noastre cuvinte. Nu ştiu când mi-am dat seama, ştiu că a fost un moment în care subconştientul meu a capitulat şi m-am trezit speriată.


Ştii ce e ciudat?
Că ne-am văzut de atât de puţine ori şi a fost suficient ca prezenţa lui să rămână aici, oricâţi ani ar trece.
Că n-a contat că ne-am văzut la fiecare trei luni, fără să ne dăm seama, adică în fiecare anotimp. Ştii, îţi vei aminti mereu de acele anotimpuri care au devenit ale tale şi ale oamenilor care le-au făcut eterne.
E ciudat că deşi trecea un anotimp peste noi, fără să ne mai vorbim, când ne întâlneam, era totul atât de firesc de parcă ar fi trecut o zi de când ne-am luat rămas bun.
Aşa că nu contează dacă n-o să mai vorbim sau n-o să ne mai futem, nu contează că într-o zi îmi voi da seama că a dispărut definitiv din lumea mea. Nopţile alea vor rămâne. La fel l-aş simţi cum o fac şi acum, oricâţi ani ar trece.
-Eşti iremediabilă...Ar trebui să te trezeşti în pula mea la realitate şi să mă asculţi.







-Îi ştiu doar temerile şi mişcările, 
felul în care accentuează cuvintele şi trage adânc din ţigară. Îi ştiu doar atingerile reci şi obsesia pentru control. Îi ştiu doar fixaţia pentru detalii şi cum se uită prin oameni, cum îi citeşte, cum îi face să se simtă ascultaţi, să se simtă acasă. Cum mă sperie. Îi ştiu doar calmul şi căldura din voce şi răceala din priviri. Îi ştiu doar zâmbetul arogant şi acea privire ironică care te face să crezi că niciodată nu vei şti nimic din ce gândeşte. Îi ştiu doar acel gol pe care-l va umple într-o zi.
El nu e doar o companie plăcută, nu e doar genial, e un om cu adevărat interesant.

Dar nu l-am cunoscut niciodată. Nu ştiu toate nimicurile care devin atât de speciale în timp. Nu m-am trezit dimineaţa lângă el, nu ne-am băut cafeaua împreună. O bea cu lapte sau simplă? Nu l-am privit niciodată dormind. Nu ne-am plimbat niciodată de mână. Nu ştiu ce vise are. Nu ştiu dacă a simţit vreodată să povestească şi altcuiva despre serile noastre. Nu ştiu dacă i-am lipsit vreodată sau dacă s-a mai gândit din când în când la mine şi în afară de momentele în care rămânea singur şi voia o tovarăşă pentru sex şi alcool. Nu-i ştiu obsesiile. Nu ştiu ce-l face fericit. Nu ştiu dacă e la fel de relaxat şi atunci când nu e ameţit de la iarbă sau de la alcool. Ce planuri are. Cât de calm ia deciziile importante. Cât de disperat e când nu ştie cum să fie fericit. Cât de des se plictiseşte când îşi dă seama că majoritatea relaţiilor se menţin prin obişnuinţă şi comoditate.
Ce melodii şi amintiri îl cutremură. Ce iubeşte. Ce-l face să vibreze. Cât stă în duş. Ce cărţi citeşte. Iubeşte mirosul de cărţi? Îşi acceptă trecutul? Îşi trăieşte prezentul? Ce poveşti se ascund în privirea lui?

- E doar un pseudo-necunoscut şi totuşi....

- Şi totuşi, da, într-un fel ciudat, l-am iubit.

 Ştii de ce mi-e frică, M?

-....

-Că s-au împlinit patru anotimpuri prin care ne-am regăsit.
Şi mă tem că nu va mai veni altul. Nu mai există altul.
.

..........................................

Uneori, în drum spre casă, în metrou, încă îmi răsună în căşti acea melodie care mi te aducea cândva şi care mi-a devenit fior. Şi-atunci, închid ochii şi muzica se ascunde în fiecare atom pe care tu l-ai făcut să vibreze.

Parcă te simt.

Parcă te văd în faţa mea, pe notele melodiei, trăgând relaxat din ţigară şi zâmbindu-mi ironic şi stins.

Prezenţa ta e încă aici, în mine.

Şi peste tot, eşti tu, în fiecare anotimp, apărând din întuneric

şi dispărând în neant.

Porţi în tine tot întunericul şi toată lumina din lumea noastră infinită.

...Dar la final rămân doar poveştile,
căci până şi stelele se sting,
dar clipele rămân suspendate-n timp.